Csép Éva Andrea

Vă mulțumesc. Domnule președinte de ședință, Distinși colegi,

Declarația mea politică de astăzi se intitulează „Promovarea incluziunii în educație a copiilor cu dizabilități”.

Dreptul la învățătură este un drept fundamental și obligatoriu, prevăzut de art. 32 din Constituția României, potrivit căruia toți copiii din România au asigurat dreptul de a învăța în instituții de învățământ general, liceal și profesional, învățământ superior, precum și în alte forme de instrucție și de perfecționare.

Este nevoie ca aceste instituții să fie adaptate, pentru a deveni prietenoase și primitoare pentru nevoile fiecărui elev

în parte. Izolarea sau segregarea copiilor cu dizabilități în instituții de educație specială nu este numai un model învechit, ci și contrară prevederilor legislației internaționale.

La 10 ani după semnarea Convenției ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități, școlile de masă din România încă nu sunt adaptate nevoilor persoanelor cu dizabilități – accesul în clădiri se poate face la nici 20% dintre școlile din orașele mari; totodată, accesibilizarea etajelor, a sălilor de clasă, laboratoarelor, băncilor și a toaletelor nu este făcută conform standardelor în vigoare.

Trebuie să ne schimbăm urgent mentalitatea și să nu etichetăm pe nimeni doar prin prisma prejudecăților pe care le avem. Acești copii sunt frecvent considerați bolnavi, periculoși, uneori chiar contagioși – din această cauză, multă lume se sperie și îi evită. Profesorii, la rândul lor, nu sunt pregătiți, nu cunosc modul de gestionare a copiilor cu nevoi speciale și nici nu vor să facă un efort suplimentar pentru a-și însuși această aptitudine.

Conform datelor oficiale ale Ministerului Muncii și Justiției Sociale, în țara noastră sunt înregistrați 71.245 de copii cu dizabilități, însă există multe familii care, din cauza procesului îndelungat și costisitor pentru obținerea certificatului de handicap, nu îl parcurg, deci cifra reală privind copiii cu dizabilități este una mult mai mare.

Prin semnarea Convenției ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități, România și-a asumat transformarea școlilor de masă în școli incluzive, capabile să acomodeze toți copiii.

Astfel, după 10 ani, 30% dintre copiii cu dizabilități nu sunt școlarizați, iar aproximativ 52% sunt segregați în școli speciale, unde, nu de puține ori, sunt expuși riscului major de abuzuri și neglijență și, prin urmare, după terminarea studiilor în astfel de împrejurări, nu se pot integra în societate.

Și acum dați-mi voie să citez o parte din scrisoarea Clarei, un copil cu sindrom Down, de 13 ani, adresată senatorilor și deputaților din Parlamentul României, cu ocazia Zilei internaționale a sindromului Down:

„Eu și alte zeci de mii de copii cu dizabilități din România avem nevoie de sprijinul dumneavoastră ca să putem merge la școală, o școală primitoare, alături de toți ceilalți copii, ca să putem trăi independent și să putem întoarce contribuția noastră către societate și către cei dragi.