Ion Eparu

Vă mulțumesc, domnule președinte de ședință. Stimați colegi,

Probabil cu toții știți: ieri, într-un atentat sângeros, lângă Los Angeles, 14 persoane și-au pierdut viața, multe altele sunt internate în spital și, în opinia mea, tragismul este cu atât mai mare cu cât întâmplarea a avut loc la un centru pentru oameni cu dizabilități.

Declarația mea politică, o stranie coincidență, se intitulează „Lecție de viață”.

Astăzi, 3 decembrie, în toată lumea se sărbătorește Ziua internațională a persoanelor cu handicap. Scopul adoptării de către ONU, în 1992, a acestei manifestări a fost acela de a combate discriminarea și de a responsabiliza societatea cu privire la integrarea acestei categorii destul de numeroase.

Conform statisticilor, aproximativ 15% din populația lumii suferă de o formă de handicap. Îmi exprim solidaritatea față de cei greu încercați, precum și față de cei care le sunt alături zi de zi, ajutându-i să răzbată prin hățișul unei lumi din ce în ce mai puțin tolerante. Aș da dovadă de ipocrizie însă să spun că pot înțelege cu adevărat ce înseamnă pentru aceștia viața de zi cu zi. Cert este că am întâlnit printre ei oameni minunați, capabili să transmită altora căldură și înțelegere, am întâlnit tineri în scaun cu rotile capabili de voluntariat, oameni care se implică în organizarea unor evenimente la finalul cărora ne întrebăm unde este, de fapt, normalitatea și asta pentru că am întâlnit oameni care fac minuni, pur și simplu, în locul nostru, al celor care ignorăm că avem lucrul cel mai de preț, sănătatea, ca să putem transforma în scuze și pretexte orice mic obstacol.

Eu nu-i pot privi altfel decât cu admirație pe cei care, denumiți generic „persoane cu nevoi speciale”, sunt pur și simplu mai buni decât toți ceilalți, care devenim prin comparație adevărații oameni-nevoi. Și, mai presus de orice, avem nevoie de ei și de exemplul pe care ni-l oferă. Trăiesc în aceeași lume cu noi, supraviețuiesc în aceeași societate și rareori cer drepturi suplimentare, știind oricum că de obicei nu le primesc.

Pe noi ne revoltă că autobuzul a întârziat 5 minute în dimineața în care eram deja în mare grabă, ei au renunțat să mai aștepte mașina care să le permită să urce fără ajutor. Pe noi ne scoate din minți o coadă prea lungă la o casă de marcat, ei înfruntă întunericul în haosul magazinelor unde noi, cu ochii larg deschiși, abia o scoatem la capăt. Pe noi ne lasă indiferenți un loc într-o școală de cartier sau un loc de muncă sub așteptările noastre, ei apreciază dacă găsesc pe cineva care poate vedea, dincolo de un handicap, omul care știe, poate și vrea.

Mai presus de orice, noi credem că normalitatea ni se cuvine, ei au învățat să și-o construiască și o apreciază înzecit, pentru că muncesc înzecit pentru a o avea.

De aceea, vreau astăzi să le mulțumesc pentru lecția de viață celor care ne demonstrează prin atitudinea proactivă, prin rescrierea listei de priorități, prin implicarea și afectivitatea dovedite că latura umană primează și că noi, ca societate, putem să dărâmăm barierele artificial construite de grijile cotidiene.