Ion Eparu

Vă mulțumesc, domnule președinte de ședință. Stimați colegi,

Declarația mea politică de astăzi este intitulată „Educația, între dorință și realitate”.

Stimați colegi,

Luni, 5 octombrie 2015, s-au împlinit 21 de ani de la prima celebrare a Zilei mondiale a educației. Și, tot atunci, a fost și Ziua profesorului. E puțin tardivă intervenția mea, dar mai bine mai târziu. Am ezitat, totuși, în fața variantelor de prezentate a acestei declarații politice, dintr-un motiv foarte simplu, dar care exprimă o realitate.

Mult prea des educația a fost catalogată ca prioritate națională și tot atât de des atitudinea față de ea a fost vecină cu indiferența. Mult prea adesea despre profesori s-a spus că sunt marginalizați pe nedrept în societate și, din păcate, nu s-a schimbat aproape nimic. Mult prea des demnitatea cadrelor didactice a fost „marfă” de tranzacționat în demersuri politice jenante. Nu se poate uita – ar fi ilogic și nemeritat, o dată în plus – că a fost nevoie de mii de acționări în judecată – și vor mai fi, poate, altele – pentru ca profesorii să-și primească drepturile bănești legale. Nu se poate uita că acel „mirific” 6% din PIB este un vis încă neîmplinit al educației românești.

Sunt deputat al PSD și știu bine ce au făcut pentru educație guvernele Boc și Ponta. Nu există nicio șansă de a compara cele două guvernări din perspectiva educației. Dar astăzi aș vrea să fiu mai mult cadru didactic și mai puțin deputat, deși doar această calitate mi-a permis să vorbesc de la acest microfon, și să spun că sunt nedumerit de ceea ce s-a întâmplat de-a lungul celor aproape 26 de ani care au trecut din 1989. Cine este curios poate observa cu ușurință câți dintre prim-miniștrii României, în această perioadă, au provenit din rândul cadrelor didactice. Despre miniștrii de resort, secretarii de stat și directorii din minister nu mai e nevoie să precizăm. Au venit, au văzut, mulți au promis, unii dintre ei au plecat, întorcându-se la catedră, iar schimbările sunt aproape de neobservat.

Despre parlamentari, ce să mai spunem. În fiecare Legislativ au fost nenumărați parlamentari provenind din rândul cadrelor didactice. În actualul Parlament sunt 114 parlamentari foști sau actuali dascăli de profesie. Am reușit, cei din comisia de specialitate din Camera Deputaților, să ne amintim, abia marți, că luni ar fi trebuit să marcăm, noi în primul rând, Ziua educației și a profesorului. E bine că am dat și comunicat în acest sens.

Dintre toate cifrele pe care le pregătisem în documentarea pentru această declarație politică, pentru azi m-am oprit doar la acestea: România alocă pentru educarea unui cetățean 200 de euro/an. Danemarca alocă 3.500 de euro/an pentru același scop. Un profesor în România câștigă într-o lună cât unul din Luxemburg în patru ore sau unul din Polonia în 14 ore. Fără comentarii.

În încheiere, l-aș cita pe Nelson Mandela: „Educația este cea mai puternică armă pe care o putem folosi pentru a schimba lumea.” Iar eu chiar îmi doresc mult ca singura armă pe care ar trebui să avem legitimitatea să o mai utilizăm în zilele noastre să fie educația.