Ion Eparu

Vă mulțumesc, domnule președinte de ședință. Stimați colegi,

Încerc să fiu consecvent principiilor mele de viață și meseriei mele de cadru didactic și continui să fac declarații politice care privesc teme de interes ale educației.

Se intitulează declarația de astăzi „O lege uitată comite o mare nedreptate”.

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2012 privind luarea unor măsuri în domeniul învățământului și cercetării prevedea, în forma inițială, la art. 247, funcțiile didactice de profesor pentru învățământul preșcolar, respectiv pentru învățământul primar, în locul consacratelor denumiri de educator și învățător.

Aici însă nu este vorba doar despre o schimbare de titulatură. În spatele acestei reglementări se afla obligativitatea pentru absolvenții de licee pedagogice

să urmeze studii superioare pentru a ocupa sau a-și păstra posturile în învățământ. Actul normativ, printr-o modificare ulterioară, a acordat și un termen în vederea îndeplinirii acestei condiții, termen care expiră în 2018.

Încă de atunci, prevederile au stârnit controverse, în special în ceea ce privește cadrele didactice aflate aproape de finalul carierei. Vorbim, așadar, despre profesioniști cu vechime de zeci de ani de învățământ, având în mapă grade didactice și documente care atestă participarea la formarea continuă, dar, nu în ultimul rând, în cele mai multe cazuri, despre oameni cărora le-au trecut prin mână generații întregi și din care au scos români de nădejde. Aceasta din urmă este, de fapt, dovada de netăgăduit că avem de-a face nu doar cu persoane cu experiență, ci și cu dascăli dedicați și preocupați în permanență de educația copiilor din clasele lor, pentru că, la fel ca și medicii, cadrele didactice sunt o categorie pentru care sintagma „cât trăiești înveți” se aplică fără doar și poate, un lucru ușor de verificat analizând participarea dascălilor, la nivelul fiecărui județ, la proiecte și cursuri de formare continuă.

Închei acest preambul pentru a ajunge la miezul problemei. Cu acest argument în față, pe parcurs, Ministerul Educației a promis, într-un mandat anterior, acordarea unei derogări, în sensul aplicării obligativității despre care vă vorbeam strict referitor la cei care intră în sistem după adoptarea ordonanței, deci din 2012 încoace. Raționamentul invocat de ambele părți, adică atât de cei care au cerut modificarea, cât și de cei care i-au înțeles sensul și au garantat pentru introducerea ei, a fost că ne-am fi trezit în situația de a trimite la facultate, fără drept de apel, inclusiv oameni aflați în pragul pensionării.

Fără a nega importanța studiilor superioare, precum și necesitatea instruirii continue, consider că, în momentul în care vorbim despre decenii petrecute la catedră, este greu să punem zeci de ani de practică în balanță cu trei ani de cursuri în amfiteatrul unei facultăți, care presupun inclusiv achitarea de taxe de studii și timp dedicat unei calificări pe care nu mă feresc să o numesc redundantă. Mai mult decât atât, să fim realiști și să recunoaștem că, an de an, cadrele didactice pensionare acoperă, salvator, posturile din mediul rural, pentru care niciodată nu se găsesc candidați. Din punctul în care capătă doar statutul de rezervă în învățământ, niciun pensionar nu va investi bani, timp și efort în ani de studiu care, la drept vorbind, ar avea ca singur beneficiu doar o diplomă în plus și mă refer aici strict la hârtia cu statut de document.