Cristina Nichita

Vă mulțumesc, domnule președinte.

Declarația mea politică de astăzi am intitulat-o „Codul etic pentru profesori, pentru elevi, pentru părinți, pentru noi toți”. Doamnelor și domnilor deputați, Stimați colegi,

Se vorbește foarte mult în aceste zile despre necesitatea introducerii unui cod etic pentru profesori, fără să fie însă foarte clar care sunt evenimentele recente care impun reglementarea suplimentară a relațiilor dintre profesori și elevi. Învățământul românesc este, din păcate, pe un trend descendent, dar el s-a degradat lin, fără prăbușiri,

iar evenimentele traumatice din sistem au intervenit mai ales atunci când a mai apărut câte o reglementare.

Care sunt nemulțumirile părinților? Vă pot spune, fiindcă sunt la rândul meu părinte. Profesorul e un fel de Dumnezeu, odată intrat în clasă. El își permite să amenințe, să predea materia și să pună note, de multe ori după bunul-plac, și, în general, are norocul extraordinar de a face o activitate ale cărei rezultate nu pot fi cuantificate. Spun: din păcate. Ce-au pățit profesorii de la școlile unde niciun elev nu a promovat examenul de bacalaureat? Care sunt deosebirile salariale și de prestigiu social dintre un profesor care își face treaba și unul care se odihnește la școală, fiindcă e obosit de pe urma meditării în particular a propriilor elevi? Câți dintre profesori au răbdarea de a vorbi și de a încerca să-i înțeleagă pe fiecare dintre elevii lor, pe baza aptitudinilor, situației familiale și a bunăstării mediului din care provin? Câți dintre părinți au răbdarea de a vorbi și a-i înțelege pe copiii lor? Toate aceste întrebări sunt, desigur, retorice.

Pe de altă parte, trebuie să recunoaștem faptul că școala, ca instituție, și-a degradat prestigiul și din cauza atitudinii pe care o au elevii și părinții. În momentul în care învățătura a încetat să mai fie o garanție a succesului în viață, din păcate, autoritatea profesorului a devenit una cu mult diminuată față de ceea ce era înainte de 1989. Statutul financiar precar al cadrelor didactice le expune pe acestea la tot felul de abuzuri, de la cele verbale la cele în instanță sau în presă, și este indiscutabil faptul că mulți dintre copii uită de cei șapte ani de-acasă atunci când interacționează cu profesorul.

Doamnelor și domnilor,

Stimați colegi,

Sunt absolut convinsă că educația este locul de unde trebuie relansată societatea românească spre valori adevărate, este domeniul complicat și costisitor, dar esențial, spre care trebuie să ne îndreptăm atenția imediat dacă dorim ca, și peste 50 de ani, să se mai vorbească și să se mai scrie în limba lui Eminescu. Nu știu dacă un cod etic poate fi o parte a unei soluții. Cu siguranță nu ar fi de ajuns pentru învățământul românesc. Profesorii trebuie să-și recapete statutul social și material de odinioară, în contextul unui control strict al activității și performanței lor. E atât de simplu de zis, însă au existat atâtea guverne care nu au putut acționa decisiv în acest sens. Dar, doamnelor și domnilor, fără educație școlară și fără educație familială nu avem niciun viitor.