Cristina Nichita

Vă mulțumesc, domnule președinte.

Declarația politică de astăzi se intitulează „Apel la Ministerul Educației”.

Doamnelor și domnilor deputați, Stimați colegi,

Vreau astăzi ca, pornind de la o chestiune particulară, care mi-a fost adusă la cunoștință de un grup de profesori și învățători de la Școala Gimnazială Specială „Constantin

Păunescu” din Iași, să fac un apel la responsabilitate și la grijă față de cadrele didactice, în general, și față de cei care se ocupă de copiii cu dizabilități, în special.

Pentru început, dați-mi voie să spicuiesc din metodologiacadru privind mobilitatea personalului didactic din învățământul preuniversitar în anul școlar 2013–2014:

„Cadrele didactice titulare în învățământul special (...) care nu au specializări în concordanță cu Centralizatorul, au obligația de a urma programe de conversie profesională pentru dobândirea unei noi specializări și/sau ocuparea de noi funcții didactice, studii universitare sau postuniversitare cu durata de cel puțin un an și jumătate, aprobate de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului – studii aprofundate, studii academice postuniversitare, studii postuniversitare de specializare, cu specializări în: psihopedagogie specială, psihologie, pedagogie ori studii universitare de masterat în domeniile psihologie sau științele educației, în concordanță cu Centralizatorul pentru învățământ special.”

În aparență, această prevedere este una care asigură rigoare și profesionalism într-un domeniu extrem de sensibil și, privită din punctul de vedere al elevilor acestor forme de învățământ, nu poate aduce decât lucruri bune. Privită însă din punctul de vedere al profesorilor, metodologia este mai mult decât îndoielnică, fiindcă, în chip concret, ea îi obligă pe profesorii care funcționează deja în domeniu să mai facă încă un program de masterat. Situația e cu atât mai paradoxală cu cât mulți dintre semnatarii documentului care a ajuns la biroul meu parlamentar de la Iași sunt deja titulari pe posturile respective și se ocupă de copiii cu dizabilități. Într-un fel, această modificare legislativă vine să pună în umbră activitatea lor de până acum și e cumva ca o afirmare a faptului că – hai să folosesc o exprimare colocvială! – nu și-au făcut treaba cum trebuie.

Trecând peste această nuanță, ajungem însă la o problemă concretă și mult mai gravă. Privind la lista cursurilor pe care ar trebui să le facă acești oameni, se remarcă, pe de o parte, faptul că acestea nu sunt deloc reprezentate la nivelul capitalelor de județ. Iașiul, care este al doilea centru universitar al țării, nu poate oferi asemenea cursuri, ele fiind disponibile doar la o universitate bucureșteană sau în străinătate. Este greu să condamni niște oameni care au familie și trăiesc dintr-un salariu de profesor să meargă timp de minimum trei semestre universitare să petreacă măcar o jumătate de săptămână la București. Pe de altă parte, costul unor asemenea studii nu poate fi suportat în niciun fel de profesori, a căror poziție în piramida salarială din România este cunoscută de toată lumea.