Verginia Vedinaș

Vă mulțumesc, domnule președinte.

Distinși colegi senatori,

Vineri, 9 mai 2008, am participat la festivitatea consacrată sărbătoririi Zilei Independenței, festivitate care a avut loc pe platoul Universității Naționale de Apărare. Conducerea Senatului României a fost reprezentată de vicepreședintele

acestei instituții, domnul senator Corneliu Vadim Tudor, care, într-o atmosferă solemnă, a trecut în revistă Garda de Onoare.

Au fost prezenți veterani de război, în haine de sărbătoare și emoționați de încărcătura momentului și a aducerilor aminte, și reprezentanți ai unor instituții ale statului român. M-a întristat până la durere puținătatea atât a instituțiilor prezente, cât și a celor care le-au reprezentat. Instituția Președintelui României, a celui care este nu numai șeful statului, ci și comandantul forțelor armate, nu a fost prezentă.

Cu o seară înainte avusese loc la Palatul Cotroceni o recepție dedicată Zilei Europei – lăudabilă acțiune! –, dar am fi ajuns oare să sărbătorim o astfel de zi dacă în zbuciumata istorie eroii noștri nu ar fi roșit cu sângele lor pământul sfânt al patriei? Lor le datorăm, mai întâi, piosul respect și, apoi, altor evenimente mai mult sau mai puțin contemporane.

Au lipsit și alte instituții fundamentale ale statului, pe care nu le menționez, pentru că nici măcar nu are importanță care sunt acelea.

Grav este că la un astfel de eveniment la care în alte state niciun demnitar important nu își permite să nu fie prezent sau nicio instituție nu își permite să nu fie reprezentată la noi a fost o jalnică absență.

Dacă nu era delegația Partidului România Mare, situația era de-a dreptul inacceptabilă. Niciun partid politic, cu excepția Partidului România Mare, nu a depus coroane de flori. Guvernul a trimis un singur reprezentant, un consilier al prim-ministrului, care în ierarhia administrativă a instituției face parte din eșalonul al patrulea sau al cincilea. Este inadmisibil că ambii șefi ai Executivului au tratat cu atâta dispreț o zi sfântă din istoria neamului românesc.

Îi urmăream pe veteranii de război și mă dureau dezamăgirea și revolta lor față de modul în care sacrificiul atâtor generații și trecutul nostru de jertfă și glorie sunt sfidate de aceia care ne conduc destinele. Ne-a pierit seva patriotică, nu mai știm să ne iubim patria, eroii și istoria. Cine nu-și cinstește trecutul nu este demn de prezentul și, mai ales, de viitorul lui!

Printr-un asemenea comportament ce le transmitem noi generațiilor care vin? Ce speranțe să avem că ele vor fi capabile să ducă mai departe destinele acestei țări și să îi apere interesele? Sunt întrebări care mă frământă și prin care mă străduiesc să atrag atenția că, așa cum spuneau marii oameni pe care i-a avut acest popor, nu există datorie mai sfântă pe pământ decât iubirea de neam și de țară și respectul față de trecutul ei.