Este o declarație politică pe care am intitulat-o, în mod special, „Aici am trecut pragul speranței” și are ca subtitlu
„ _Ut unum sint!,_ „Ca toți să fie una!”, iar ca motto „Credința și rațiunea sunt ca două aripi cu care spiritul uman se înalță spre contemplarea adevărului”.
Stimați colegi,
Distins Senat al României,
Mi-aș dori ca această declarație-mesaj să ajungă direct la inimile și conștiința dumneavoastră, iar prin dumneavoastră la inimile și conștiința mai multor români, ale cât mai multor români.
Este un mesaj simplu, poate mult prea simplu pentru ceea ce se dorește a fi, scris și rostit cu multă iubire.
Invitația mea de astăzi este aceea de a da, după 10 ani, în primul rând, importanța cuvenită unui eveniment unic în istoria României, vizita Papei Ioan Paul al II-lea, între 7 și 9 mai 1999, iar, în al doilea rând, și în mod special, importanță urmărilor pe care le așteptam de la această vizită.
Cred că evenimentul în sine ne-a marcat, într-un fel sau altul, existența și ne-a dat nouă, românilor, indiferent de confesiunea căreia îi aparținem, un prilej să fim mândri de noi înșine, ceea ce ni se întâmplă, din păcate, rar în istorie. De regulă, când nu ne culpabilizează alții, ne grăbim să ne minimalizăm noi.
Papa Ioan Paul al II-lea – un om în fața națiunii române, în București, în mai 1999.
Sute de mii de credincioși creștini.
În vâlva de voci entuziaste, de unduiri ale mulțimii care freamătă, trecea zâmbind, cu zâmbetul acela care înfrumusețează trăsăturile dinăuntru, luminându-le miraculos, îmbrăcat în alb, cu blândețea unui unic ierarh, care cu adevărat era, pășea spre mulțime. Avea pași de uriaș, călcând peste granițe, sisteme politice și inimi închise. Un act de iubire pentru Dumnezeu și creația Sa.
Citez: „Slavă Domnului, după iarna cumplită a dominației totalitare, a început primăvara speranței.
Românie, țară-punte între Orient și Occident, punct de răscruce între Europa Occidentală și Orientală, pe care tradiția o numește cu frumosul titlu de «Grădină a Maicii Domnului», vin la tine în numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și al Preasfintei Fecioare Maria!
În pragul unui nou mileniu, întemeiază-ți viitorul mai departe pe stânca tare a Evangheliei!
Cu ajutorul lui Hristos, vei fi protagonista unei perioade de entuziasm și curaj. Vei fi națiune prosperă, pământ roditor de bine, popor solidar și făcător de pace.”
Sfântul Părinte, atât de apropiat prin formațiunea sa umanistă de spiritul românesc, a reușit să ne dea nouă, românilor, care – nu prea ne place să recunoaștem – trecem printr-o perioadă lungă, mult prea lungă, de profundă criză morală și materială, cea mai mare încredere în soarta și viitorul nostru.
Salutul de binecuvântare a pământului României, discursurile și omiliile sale, mai toate în limba lui Eminescu,
consistența acestora și pronunțarea impecabilă a frazelor românești, în ciuda vârstei sale, au copleșit întreg auditoriul.
Citez: „Cu mare bucurie sosesc astăzi în România, națiune mult dragă mie și pe care de multă vreme doream să o vizitez. Cu profundă emoție i-am sărutat pământul, recunoscător înainte de toate lui Dumnezeu cel Atotputernic, care în prevăzătoarea Sa bunăvoință mi-a hărăzit să văd realizat acest gând.”
Cum să nu fim bucuroși auzind aceste cuvinte binevoitoare și întăritoare rostite de un om cu adevărat al lui Dumnezeu și cum să nu-l iubești pe acest papă slav, ieșit dintr-o țară vecină ștearsă de mai multe ori în istorie de pe harta Europei?
Referindu-se la acest moment, într-una din evocările de excepție ocazionate de sesiunea omagială ce a avut loc zilele trecute la Academia Română, Înaltpreasfinția Sa dr. Ioan Robu, Arhiepiscop și Mitropolit de București, retrăia public acele momente.
Deja, de mulți ani, a așteptat să vină aici. Cu privirea era prezent. Ne primise de mult ca istorici, ca popor. Ne primise pentru a ne îmbogăți reciproc. El a spus-o clar, el s-a întărit în credință, el chema să întărească în credință pe frații săi. Ne-a sfătuit, ne-a chemat la unitate, la solidaritate, la statornicie în bine.
Era adevărat ce spunea: „Românie, te îmbrățișez cu tot ce ai, cu tot ce cuprinzi.”
Este extraordinar că ne-am întâlnit cu acest om, cu acest profet. Fără nicio exagerare, lumea întreagă a simțit că o nouă dimensiune ecumenică s-a deschis în raporturile dintre catolicism și ortodoxie, îmbrățișările frățești dintre Papa Ioan Paul al II-lea și Preafericirea Sa Patriarhul Teoctist au oferit lumii pilda creștină a toleranței, înțelegerii și dragostei reciproce.
Apelul Sfântului Părinte a fost deosebit de clar exprimat: „Să înceapă din Biserica Ortodoxă Română și din cea Catolică o singură cântare de preamărire a numelui Domnului! Fie ca relațiile reciproce să devină din ce în ce mai libere de orice teamă și suspiciune!”
Cu aceste gânduri și sentimente a venit pe pământul nostru acest pelerin al păcii, fraternității și înțelegerii.
Preafericirea Sa Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, recent, cu ocazia acestei speciale aniversări, referindu-se la Enciclica _Ut unum sint!_ , „Ca toți să fie una!”, cât și la Scrisoarea apostolică _Orientale lumen_ , „Lumina răsăriteană”, amintea: „Vizita din 1999 a fost împlinirea unei dorințe vii a Papei, care, încă de la începutul pontificatului său, a exprimat clar vocația sa de a contribui la apropierea dintre catolici și ortodocși.”
Deși între catolici și ortodocși există încă deosebiri și obstacole în refacerea unității ecleziale, totuși, aceste două biserici majore percep, proclamă și promovează, în comun sau în paralel, valorile Evangheliei, transcendența persoanei și sfințenia vieții.
Declarația Sfântului Părinte, intitulată „Aici am trecut pragul speranței”, făcută la sosirea în România, rămâne unică între cele 102 pelerinaje mondiale pe care Papa Ioan Paul al II-lea le-a întreprins în cei 27 de ani de pontificat.
Niciun cap încoronat, niciun șef de stat sau de guvern nu a rostit vreodată slove atât de fierbinți, pline de îmbărbătare și de dragoste frățească la adresa istoriei poporului român, a bisericilor sale, a credinței statornice de pe meleagurile noastre, a artei sacrale și, nu în ultimul rând, a martirilor români.
Întreaga suflare românească a vibrat ca niciodată până atunci, de parcă vorbele acelea ar fi fost rostite prin gura unui David al vremurilor noastre, cel care cu mâinile sale făcut-a harpa, iar cu degetele lui întocmit-a „Psaltirea”, potrivit celor spuse în Sfânta Scriptură.
Putem fi mândri că am trăit în epoca în care ne-a binecuvântat un rege al credinței mesianice.
Vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România poate fi înțeleasă ca o luptă pentru sufletul ei, purtat în lumea de dincolo.
Când Carol Voitila a ajuns papă, s-a dovedit a fi ca o torță luminoasă a adevărului și libertății împotriva întunericului, ipocriziei, conformismului și fricii.
Sunt celebre cuvintele rostite la începutul pontificatului său, intrat în istoria Bisericii, dar și a lumii, deopotrivă: „Nu vă fie frică! Deschideți-i larg porțile lui Hristos pentru puterea Sa mântuitoare! Deschideți granițele statelor, deschideți sistemele economice, cele politice, domeniile vaste ale culturii, ale civilizației, ale dezvoltării! Nu vă fie frică! Hristos știe ce se află înăuntrul omului. Numai el știe!”
Prin aceste cuvinte a călăuzit mii de oameni spre greaua artă a unei vieți trăite în demnitate.
Ceea ce pune pe gânduri, poate mai mult ca orice, la Papa Ioan Paul al II-lea este dificultatea de a-l defini, de a-l include într-o schemă explicativă simplă. Papa ne-a dat ceva ce nu se uită: puterea împotriva răului, o putere ce venea din sufletul nemărginit al lui Carol Voitila. Amândouă coborau de la Dumnezeu și amândouă stăteau dincolo de numele de azi sau de ieri ale istoriei. Ca să le înțelegem cu adevărat, va trebui să le asemuim cu liniștea lucrurilor simple: un măr așezat pe o pânză albă, o cruce la capătul vieții necunoscute a omului cel mai de rând. Asta înseamnă, spun eu, puterea speranței și a iubirii.
În Scrisoarea pastorală „Binecuvântata aducere-aminte”, Preasfinția Sa Petru Gherghel, episcop de Iași, rememorând zilele acelea, ne spunea cu bucurie:
„La sfârșitul celor trei zile, Sfântul Părinte ne-a lăsat un dar, un testament, un program și un vis cu care el se întorcea la Roma, dar pe care a voit să ni-l încredințeze și nouă, mai ales tinerilor țării noastre: «Acesta este visul pe care îl port cu mine în timp ce las acest pământ iubit. Aș vrea să încredințez acest vis vouă, tuturor, în special să-l încredințez tinerilor. Da, vouă, dragi tineri din România!
În seara aceasta îmi însușesc cuvintele spuse de apostolul Petru în timpul Rusaliilor: Voi turna din Duhul meu peste tot trupul, și fiii voștri, și fiicele voastre vor profeți, și cei mai tineri ai voștri vor avea vedenii, și bătrânii voștri vor avea vise.
În aceste zile, Spiritul vă încredințează vouă, tinerilor, visul lui Dumnezeu: ca toți să facă parte din familia Sa, ca toți creștinii să fie una. Intrați cu acest vis în noul mileniu!»”
Ce testament și ce vis minunat.
Sanctitatea Sa a fost un creator de istorie, a fost reperul libertății, speranței și credinței pentru ostaticii comunismului, sărăciei și abuzurilor.
Omul acesta a jucat un rol esențial în istoria secolului trecut, un secol tragic, cu aproximativ 100 de milioane de victime ale politicii și rasismului, un secol în care revoluțiile s-au ținut lanț, un secol în care am trăit în frică și disperare, un secol în care tehnologia s-a dezvoltat enorm, în timp ce omul a contat din ce în ce mai puțin.
Foarte multă lume crede – și recunosc că și eu sunt printre aceia – că sistemul totalitar comunist nu s-ar fi prăbușit – oricum, nu atât de repede – fără contribuția acestui papă polonez.
Ne place să credem că Papa de care vorbim astăzi a făcut în așa fel ca sistemul ce părea de neclintit să se destrame, reaprinzând astfel în sufletele noastre ostenite de suferință și în spiritul nostru sceptic flacăra speranței.
Fără adevăr nu poate exista libertate autentică, iar acest lucru mi-a fost confirmat la întâlnirea pe care am avut-o cu Sfântul Părinte, în 2003, într-o audiență personală în Cetatea Vaticanului.
Atunci, Papa ne-a spus mie și soției: „Adevărul și dreptatea fie se conjugă împreună, fie, jalnic, pier împreună.”
Eram într-unul dintre cele mai importante momente ale vieții mele, în fața ultimului dintre giganții scenei mondiale. Eram în fața aceluia care a fost lăsat aproape singur să predice despre demnitatea muncitorului și sprijinul celui fără de muncă, cerând imperios reconciliere și solidaritate între diferitele pături ale societății și îndemnând națiunile bogate să se preocupe de țările sufocate de sărăcie.
Era omul care ne-a oferit o evanghelie a mântuirii și speranței în fața noilor idoli: egoismul tribal, naționalismul exacerbat, fundamentalismul violent și sectarismul atroce, profitul lipsit de preocuparea față de calitatea vieții umane.
Atingerea mâinii sale nu a fost atingere de carne și sânge, privirea sa nu a fost privire, ci iubire transfigurată de iris, bunătate și înțelegere infinite care treceau prin mine.
Nu aș vrea să închei declarația de astăzi fără a vă aduce la cunoștință un episod relatat de academicianul Eugen Simion la sesiunea omagială de joia trecută.
Cu eleganța-i cunoscută, marele om de litere spunea că a citit undeva o informație conform căreia un jurnalist de la „Gazeta Wyborcza” ar fi scris în reportajul lui despre vizita Papei în România că românii comentau cu oarecare umor, dar și cu o imensă satisfacție, prezența șefului Bisericii
Catolice în țara lor, majoritar ortodoxă, zicând că noi, românii, am avut doar doi oaspeți de seamă veniți de la Roma în întreaga noastră istorie: pe Traian, în secolul al II-lea, și pe Papa Ioan Paul al II-lea, cu câteva luni înainte ca secolul al XX-lea să se încheie.
O glumă, desigur, dar una care nu se îndepărtează prea mult de adevăr. Să o acceptăm în ideea că aceste vizite nu au rămas fără urmări. De prima, cea a împăratului roman, suntem siguri, dovadă că suntem de două secole aici și că vorbim o limbă din familia latinității. Pentru cealaltă, vizita Papei de la Roma, dovada este că putem să discutăm astăzi despre ea aici, în Senatul României.
Trecând peste spiritul de glumă, nu pot să nu-mi amintesc de mesajul de rămas-bun pe care Sântul Părinte l-a adresat la plecare tuturor românilor: „Domnul să însoțească drumul poporului vostru spre al treilea mileniu creștin! El să trezească în inimile voastre planuri și speranțe de bine și să vă dăruiască forța pentru a construi civilizația iubirii, bazată pe justiție, pe solidaritate, pe angajarea pentru binele comun și pentru o conviețuire cu adevărat fraternă. Urez ca o crescândă înțelegere să existe între toți cei care se onorează cu numele de creștin: ortodocși, catolici de diverse rituri și protestanți de diverse denumiri!”
Mă întreb, și vă întreb, ce ecou mai au astăzi și acum, aici, în România, în sufletul nostru, onorați colegi senatori, acele cuvinte și acele evenimente istorice.
Ce forță mai are în viața noastră visul lui Dumnezeu, dorința și visul Părintelui Ioan Paul al II-lea pentru noi și poporul român ca „toți să fie una”?
Ce ne mai aducem aminte de atunci?
Ce am făcut noi pentru unitatea atât de așteptată de oameni?
Vă mulțumesc.
Acest discurs nu este încă acoperit de analiza de discurs (acoperire curentă: 2020 →). Vezi metodologia.