Nicolae Bud

Vă mulțumesc, domnule președinte, și mă onorați că m-ați făcut întâiul vorbitor al zilei de astăzi. Îi cer iertare colegului meu.

Stimați colegi parlamentari,

Declarația mea politică astăzi face trimitere la faptul că, la sfârșitul săptămânii trecute, la Sălsig, în Maramureș, s-au sărbătorit 100 de ani de școală românească.

S-a încheiat anul școlar și, conform ritualului cunoscut, au avut loc serbările de sfârșit de clasă, copiii bucurându-se de acum de atracțiile vacanței.

La sfârșitul săptămânii trecute mi-a fost dat să particip la aceste bucurii generate de trecerea clasei, cum numeam noi evenimentul programat, cândva, în chiar ziua Sfinților Petru și Pavel, într-un sat maramureșean. Nu a fost însă vorba doar de coborârea cortinei peste finalul încă unui an de școală.

La Sălsig, așezare maramureșeană, înstăpânită, știe toată lumea, de cetățeni buni la suflet și verificați gospodari, s-a desfășurat un eveniment remarcabil prin semnificație și revărsări emoționale, intitulat de organizatori: „Zilele școlii”.

Salut cu toată dragostea această adunare de forțe menite să-i cheme pe locuitorii mari ori mici ai comunei în curtea școlii, pentru a sărbători o foarte frumoasă și plină de

semnificații dată de calendar: un secol de atestare documentară a lăcașului chemat să învețe carte pe cei din vatra satului.

Mărturisesc, mi se aprinde sufletul când încerc să cuprind cu gândul, fugind înapoi pe axa timpului, dimensiunea faptelor consumate la Sălsig, la Sălsigul începutului de veac XX, tumultuosul și imprevizibilul veac XX – cel mai scurt secol din istorie, cum spun politologii, luând în considerare evenimentele de anvergură care i-au însemnat existența: două războaie mondiale cu toate urgiile provocate – ținea să consemneze și aici, în nordul țării, trăiri de neuitat. Copiii ajunși la vârsta descifrării abecedarului și a logicii cifrelor aveau deschisă poteca spre un loc al lor. Oameni de toată isprava îi așteptau în incinta pregătită, acei dascăli minunați ai începutului, cu priceperea lor în a preda scrisul, cititul și socotitul.

Documentele vremii au reținut, cu evlavie și respect, numele învățătorului Vîrtoc, din Mireșu Mare, ca și al preotului Gheorghe Popa. Când dascălul Vîrtoc și-a încheiat anii de trudă, s-a așezat pe locul vacant nimeni altul decât fiul său, care era și cantor. Grație gândului și strădaniilor învățătorului-cantor, a apărut la Sălsig cea dintâi școală cu bănci, care, ne spun documentele, s-a ținut în viață până în anul 1911.

Cele doua vetre stimulatoare de credință, cunoaștere și iubire – biserica și școala – își dădeau mâna pentru a lumina pe săteni, întru binele lor viitor.

Este anul și evenimentul care ne-au adunat laolaltă pentru a ni-l aminti și pentru a-l sărbători. În 1911 era înălțată școala cea nouă – îmbietoare vatră de învățătură și altar incontestabil al dragostei de carte. Între pereții demni de admirație și respect ai școlii noi, pregătită să înfrunte evenimentele și timpul, s-au aflat la catedră persoane demne de toată lauda, ale căror nume le cunoaștem.