Eugen Tomac

Vă mulțumesc, domnule președinte. Stimați colegi,

Declarația mea politică de astăzi se referă la un aspect important pe care îl trecem cu vederea destul de ușor: „Masacrul de la Fântâna Albă, una dintre cele mai mari tragedii din istoria poporului român.”

În urmă cu 72 de ani, pe data de 1 aprilie, a avut loc una dintre cele mai mari tragedii din istoria națiunii noastre. După ultimatumul dat de Stalin, în 26 iunie 1940, prin care URSS a ocupat Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, viața a milioane de români din aceste provincii s-a transformat într-un adevărat calvar. Imediat după anexarea acestor ținuturi au început ample campanii de persecutare a populației românești, românii au fost deportați în Siberia și Kazahstan, a urmat foametea organizată în urma colectivizării și a politicii agricole sovietice implementate în aceste zone, precum și prin mobilizarea populației la muncă forțată ori procese politice unde sentința în dese cazuri era condamnarea la moarte.

Având în vedere că aceste evenimente s-au întâmplat într-un timp foarte scurt, puține persoane au avut curajul să părăsească tot ce aveau și să se refugieze în țară. Astfel, după anexare, tot mai multe persoane solicitau sovieticilor să le permită repatrierea în România. În Bucovina de Nord, românii au început tot mai insistent să-și manifeste nemulțumirea față de noua administrație instalată și solicitau repatrierea. Întrucât numărul celor care solicitau părăsirea URSS creștea în mod constant, Uniunea Sovietică a decis să pună capăt acestui fenomen, aplicând un plan diabolic de exterminare a acestor români.

NKVD-ul – Comisariatul poporului pentru afaceri interne din Uniunea Sovietică i-a anunțat pe toți cei care solicitau repatrierea imediată că pot pleca în România în mod organizat pe data de 1 aprilie 1941. Aproximativ trei mii de persoane, după cum susțin unii supraviețuitori, s-au încolonat și s-au îndreptat spre frontieră, fiind însoțiți de trupele sovietice. Imediat ce au ajuns la doar doi kilometri de frontieră, în Poiana Varnița, la Fântâna Albă, din toate direcțiile au început să răsune gloanțe care au secerat viața a mii de români nevinovați care nu aveau decât o singură dorință, aceea de a pleca în țara lor.

Toți cei omorâți au fost îngropați în câteva gropi comune, iar cei care au supraviețuit au fost căutați și deportați în Siberia, împreună cu întreaga familie și cu rudele lor.

Despre această tragedie nu s-a discutat niciodată în timpul regimului comunist, nici la București, nici în Uniunea Sovietică. Abia după 1991, românii din această zonă îi pot cinsti pe cei care au murit nevinovați.

Din anul 2011, ziua de 1 aprilie a fost instituită prin legea română ca Ziua națională de cinstire a memoriei românilor victime ale masacrelor de la Fântâna Albă și din alte zone, ale deportărilor, ale foametei și ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ținutul Herța, nordul Bucovinei și întreaga Basarabie.