Declarația mea politică, pe care o voi prezenta, se intitulează „Regionalizarea, încotro?”.
Regionalizarea este un subiect sensibil, dar care trebuie abordat și dezbătut intens. Salut inițiativa Guvernului de a aborda într-o manieră organizată și prealabilă problema regionalizării. Nu sunt de acord cu aruncarea subiectelor pe masă și discutarea lor expeditivă sau așa cum au făcut guvernele anterioare, care și-au asumat răspunderea în Parlament, după o dezbatere sumară. Este timpul să gândim strategic și să anticipăm soluții pentru a îmbunătăți nivelul de viață al tuturor cetățenilor.
Regionalizarea a fost privită întotdeauna în vestul Europei ca o soluție democratică la probleme etnice sau de conciliere a diferențelor culturale în marea lor diversitate. Pot spune că în România nu există asemenea mari diferențe ca între landurile germane, țările spaniole, ducatele italiene sau cantoanele elvețiene. Între provinciile istorice ale noastre diferențele sunt mai mici, noi fiind mult mai omogeni decât alții. Deci nu există o motivație pentru regionalizare din această perspectivă.
În țara noastră subiectul regionalizării a fost propus pentru zonele unde există minorități, precum cea maghiară, pentru a elimina tensiunile ce au fost și mai pot fi. E modalitatea cea mai elegantă de a trece dincolo de naționalismul brutal al secolelor trecute și sigur că inițiativa a aparținut maghiarilor, singura minoritate care a cerut acest lucru. Consider că cetățenii români nu sunt încă pregătiți, la nivelul culturii lor politice, să accepte așa ușor conceptul de regionalizare și asta pentru mai multe motive: formarea statului național a avut loc destul de târziu, ceea ce a însemnat o așteptare uriașă transformată în obiectiv major, naționalismul epocii comuniste a cimentat ideea de unitate necesară, dar și ca o formă de apărare împotriva adversarilor externi și, nu în ultimul rând, o incapacitate a guvernelor și administrațiilor de după 1990 de a asigura securitatea pe termen mediu și lung.
Trebuie știut că regionalizarea poate fi de mai multe feluri: regionalizare administrativă, regionalizare prin intermediul colectivităților locale, descentralizare regională, regionalizare politică sau autonomie regională. Pentru toate modelele dezvoltate de administrațiile occidentale există motivații solide, justificate de tradiția politică și culturală a fiecărui stat. Trebuie să știm foarte clar de ce facem această regionalizare. Pentru că o vrea Occidentul? Pentru că o dorește o anumită etnie? Pentru că ne va aduce dezvoltare și pentru a evolua politic? Pentru controlul mai facil al populațiilor și pentru o împărțire a sferelor de influență a marilor puteri mai ușor? O populație cu o cultură politică mediocră este subiectul unei manipulări tragice și facile, aceasta devenind sclava dorințelor unor politicieni sau ale unor puteri de a decide destine fără acordul populațiilor conduse. Oare nu s-a întâmplat în mod curent așa până acum?
Din punctul meu de vedere, dacă este nevoie de un model administrativ regional, trebuie să o facem în etape și, pe parcurs, dacă este fezabil, să accentuăm acest proces, ca formă de dezvoltare economică și de aprofundare democratică. Sunt de acord cu faptul că o regionalizare bine realizată și pregătită din timp poate fi începutul unei modernizări pentru anumite regiuni și al unei expansiuni economice pentru altele. Însă consider că regionalizarea,
fără o informare corectă, fără o decizie cu susținere politică și populară puternică, fără o pregătire în prealabil, printr-o simulare a funcționării instituțiilor, va genera o perioadă haos. Există o formă de regionalizare în sensul autorităților regionale pe diferite programe cu finanțare europeană și regiunile de dezvoltare există într-un anumit grad, dar cu puține rezultate. Este adevărat că aceste instituții regionale nu au avut o autonomie care să le dea sensul luării deciziilor responsabile și au depins întotdeauna de centru, dar operarea lor ne-a dat o măsură de eficiență a unei instituții nou-create.
Trebuie luat în calcul faptul că, dacă nu se ajunge la un consens politic, modalitatea de adoptare a reformei administrative trebuie făcută prin referendum, iar această formă de agregare instituțională să vină oarecum în mod natural. Regionalizarea trebuie să fie organică, dar și strategică. Chiar dacă, organic, cetățenii din câteva județe hotărăsc că doresc să opereze împreună pentru rezolvare, o situație geopolitică sau geostrategică aparte poate fi un risc de securitate, poate fi un pericol pentru propria identitate culturală, motiv pentru care un criteriu strategic trebuie impus, iar obiectivul trebuie să fie foarte puternic statuat și respectat.
La Consiliul Europei există Congresul Autorităților Locale și Regionale, care au expertiză în a ajuta România să ia cea mai bună decizie, dacă tot facem acest pas. Comisia Europeană ar trebui să ajute România în ce privește unele costuri privind pregătirea, iar Guvernul să prevadă niște fonduri pentru informare, consultare și construcție instituțională.
Pentru Maramureș, județul pe care îl reprezint, regionalizarea trebuie să respecte prioritățile de dezvoltare obiective ale noastre și să prevină tendința unui centru administrativ de a monopoliza investițiile sau de a deturna sensul obiectiv al dezvoltării. Noi, maramureșenii, considerăm că avem un brand cultural puternic care reprezintă o resursă capitală și care trebuie să opereze în beneficiul nostru, în măsura în care ajută și alte județe, și centrul administrativ. Pentru mine este clar că în lupta pentru competitivitate și performanță trebuie să dăm un corp administrativ care să gestioneze aspectele regionale profesionist și care să fie motorul acestei dezvoltări. Nu trebuie, așa cum s-a mai întâmplat în toată administrația, ca profesioniștii să fie alungați de politicieni, dar nici să întărim o clientelă administrativă favorabilă anumitor politicieni sau partide. Dacă tot facem o reformă administrativă, aceasta trebuie să fie pe criterii de performanță, altfel o facem degeaba sau în beneficiul unei minorități.
În ceea ce privește viziunea de implementare a reformei administrative, aceasta trebuie să se realizeze în etape transparente și necesare.
Astfel, un document-cadru pentru deschiderea dezbaterii trebuie pus la dispoziția publicului de către specialiști din instituții, profesori universitari și academicieni, experți independenți din țară și străinătate. Înainte de a porni pe acest drum, avem nevoie și de studii referitoare la atitudinea populației, dar și la efectele unei asemenea regionalizări. S-ar putea ca studiile să scoată în evidență o imposibilitate a unor regiuni de a-și proiecta dezvoltarea proprie, chiar dacă decizia va sta în mâinile lor. Nu există o uniformitate a profesionalismului în administrație, mai ales că aceasta a depins doar – și subliniez –, doar de eficiența managerilor diferitelor instituții și de dorințele subiective ale politicienilor.
Trebuie să recunoaștem că nu există o clasă administrativă standard, iar nivelul plecării din sistem a celor buni este foarte mare.
O etapă următoare publicării documentului-cadru de dezbatere publică: trebuie organizate consultări publice și o campanie de informare. Civilizat, în România secolului al XXI-lea, nu mai vrem să auzim impuneri grosiere ale unei legislații imperfecte. Consultarea dă măsura gradului de democrație și, dacă este să aprofundăm democrația prin aducerea deciziei politice cât mai aproape de cetățean, să nu o facem prin forță. Chiar dacă suntem conștienți de nivelul culturii civice a majorității populației, cetățenii nu trebuie tratați cu dispreț, ci cu respect și dorință de progres.
O altă etapă, poate necesară, care va cimenta legături prolifice, va fi consultarea prin referendum. Dacă în anumite regiuni nu vor fi de acord cetățenii cu formulele propuse, un vot popular va tranșa și întări decizia politică, o va face mai eficientă. Așa ceva nu trebuie exclus, ci, din contră, trebuie promovat.
O altă etapă, poate finală, înainte de executarea reformei și de operarea în formă regională a administrațiilor, este cea a simulării instituțiilor. În Occident, simularea funcționării instituțiilor poate scoate în evidență erorile de concepție și permite o rafinare a practicilor și a legilor. Având experiența administrației românești de până acum, să nu ne îndoim că vom avea multe întârzieri și practici ineficiente dacă dăm drumul să funcționeze instituții noi și să așteptăm să le corectăm pe parcurs. Experiența în ceea ce privește introducerea unei instituții noi în România, precum Agenția de Plăți și Intervenții în Agricultură, poate fi valoroasă pentru implementarea unei alte instituții. Eu spun să învățăm din greșelile trecutului, din experiența anterioară, și nu să reparăm pe parcurs, pentru că este stupid și costisitor.
Sunt convins că Guvernul va accepta o metodologie clară și transparentă a acestui proces, pentru că nu o facem pentru alții, o facem pentru noi, pentru viitorul nostru și al urmașilor noștri.
Vă mulțumesc.
Acest discurs nu este încă acoperit de analiza de discurs (acoperire curentă: 2020 →). Vezi metodologia.