Ioan Chelaru

Vă mulțumesc, domnule președinte.

Stimați colegi, declarația politică de astăzi am intitulat-o „Conștiința vinovată a unora și sofismul”.

Ditirambii raționali ai teoriei lui Aristotel au cunoscut o fundătură: morala și politica. În privința acestor două domenii, orice așezare logică imbatabilă părea a fi sortită eșecului, pentru că niciun raționament corect, cu premise logice, nu conducea la concluzii la fel de corecte. Aristotel a denumit sofism acest tip de jonglerie. Ca atare, sofismul este construit perfectamente logic, după reguli corecte, dar având concluzii eronate. Eronate, dar convingătoare!

Sofismul este minciuna logică prin care auditorul este convins de adevărul minciunii. De câte ori, oare, nu am vorbit mult pentru că trebuia să înlocuim adevărul simplu cu vorbe? De câte ori nu am mințit sfruntat, absurd și, oare, de câte ori nu am sfârșit în a crede noi înșine în propriul hățiș al minciunii?

În politică este la fel ca în viață. Nu putem fi blocați în alb și negru. Trăim în contiguitatea nuanțelor și în criza inefabilă și mereu justificată a conștiinței, preferăm mereu frugalitatea replicii, savoarea argumentării, sclipirea argumentului. Cel mai adesea uităm că avem datoria de a asculta și cealaltă parte.

Aceeași antici, logicienii care au construit după Aristotel, erau de părere că, singură, audierea celeilalte părți poate separa eroarea de adevăr. Nicicum, spun eu. În politica românească purtăm un dialog al surzilor: nu se dă replică pe tema în discuție, fiecare vine cu tema scrisă de acasă, nu ne repliem pe același subiect, trecem unii pe lângă alții precum pietonii, nu ne concentrăm toți odată asupra aceluiași subiect, fiecare încearcă să-i convingă pe toți de miezul ascuns și îndărătnic al propriului adevăr. Domnul Voiculescu demisionează deliberat pe motive de etică — credem că este convins el însuși că lucrurile stau, într-adevăr, așa —, președintele Băsescu se operează de tiroidă — suntem unii marcați de semne de întrebare și, în convingerea sa, națiunea întreagă are disfuncții tiroidiene —, domnul Boc bălăcărește în populisme democratice, culisează lângă proiecte curajoase ale altora și stă la degetul mic al președintelui operat, dar foarte convins în conștiința sa că deține un rol esențial în politica românească. De fapt, Emil Boc, ca tot P.D.-ul, este un fel de mână care execută, dar creierul execuției se află mereu în altă parte.

Ar fi curios de analizat care au fost inițiativele legislative, inițiative de factură populară ale P.D., după ce aceștia au părăsit guvernarea.

Cred că și opinia publică devine din ce în ce mai interesată să afle care sunt inițiativele și proiectele de viitor ale acestui partid. Recent am auzit termenul „strategii”. S-a pus problema modificării Constituției după referendumul privind suspendarea președintelui. A fost un moment în care toate forțele politice au înțeles că acest act fundamental trebuie să sufere anumite corecturi. P.D., în schimb, a sărit la gâtul opiniei publice cu teza că modificarea Constituției trebuie să aibă ca obiect lărgirea atribuțiilor și puterilor președintelui nici mai mult, nici mai puțin până la posibilitatea de a dizolva Parlamentul și Guvernul.