Varujan Pambuccian

Vă mulțumesc, domnule președinte. Stimați colegi,

Evenimentele despre care am să vă vorbesc astăzi s-au petrecut de mult, în Imperiul Otoman. Peste două zile... nu, mâine, pe 24 aprilie, le comemorăm, toți armenii din întreaga lume, pentru că ele au marcat într-un chip ireversibil destinul poporului din care mă trag.

Au marcat într-un chip ireversibil și destinele familiilor de armeni, una dintre acestea fiind și familia mea, care a supraviețuit genocidului din Imperiul Otoman, de la destrămarea acestuia, din 1915.

Bunicii mei, ca mulți dintre strămoșii armenilor de pretutindeni, au fost martori neputincioși și supraviețuitori ai unui masacru care a durat mult, a durat ani, ai unor deportări care au fost la fel de nimicitoare ca masacrul însuși și care au împânzit deșerturile din zona orașului Derzor, astăzi în Siria, atunci în Imperiul Otoman, cu oseminte pe care orice pas făcut în acel deșert le calcă.

S-a așternut tăcerea, se așterne uitarea și lucrul acesta e un lucru foarte periculos, pentru că a uita momente în care oameni obișnuiți, poate vecini, care, până cu o zi înainte își dădeau binețe când mergeau pe stradă, ajung într-un gest irațional să ucidă, să dorească ca cel cu care au fost o viață întreagă vecini să nu mai existe deloc numai pentru că așa cred niște autorități, o mână de oameni, care ajung în momente dificile, politice, economice, să ia mințile unei majorități.

Vorbesc despre lucrurile acestea nu doar pentru că eu sunt armean și cred că armenii merită o reparație justă, ci și pentru că sunt om și cred că oamenii de pretutindeni, indiferent de poporul din care se trag, căruia îi aparțin, nu au de ce să treacă dincolo de felul nostru obișnuit de a fi, nu au de ce să ridice temple ale iraționalului, construite din oasele semenilor lor, nu au de ce să se facă că un lucru care s-a

întâmplat nu s-a întâmplat, să-l uite, pentru ca, mai apoi, s-o ia de la capăt.

Asemenea evenimente, ca cel al genocidului armean, ca cel al Holocaustului, ca cel al oricărei ucideri în masă, fără niciun sens, nici măcar istoric, fără nicio justificare, nici măcar de moment, nu trebuie să se mai întâmple. Și, ca să nu se mai întâmple, amintirea lor trebuie să rămână vie, recunoscută, acceptată. Acceptată ca făcând parte și ea din bagajul nostru istoric, cu care ne urmăm călătoria pentru că vrem ca această călătorie să fie mai bună decât cea care a fost în trecut.

Vă mulțumesc.