Viorel Palașcă

Vă mulțumesc, domnule președinte.

Voi susține o declarație politică intitulată: „Nepăsarea Guvernului Boc împinge românii la gesturi extreme”.

Cazul disperat al doamnei Ramona Staicu din Strehaia, care cere eutanasierea ei și a fiicei cu handicap gradul I, pentru că nu mai are cu ce s-o întrețină, a zguduit zilele acestea opinia publică. Această știre a făcut înconjurul țării și nu m-ar mira să fi fost preluată și de fluxurile de știri internaționale, pentru că un asemenea gest extrem nu are cum să te lase indiferent.

Și totuși, au fost câteva persoane care au tratat cu indiferență cazul, și anume prefectul județului Mehedinți și premierul Emil Boc, împreună cu întreg Cabinetul său. Pentru aceștia, soarta a trei oameni, a trei români – mama, bolnavă de astm, cu un singur plămân, fiica de 32 ani, cu sindrom Dawn, și tatăl, asistent personal al fiicei – care trăiau până acum din ajutorul de la primărie nu contează. Răspunsul prefectului la strigătul de disperare al acestei familii, care de trei luni nu a mai primit ajutorul de 500 lei, a fost halucinant: primarul trebuie să rezolve problema în 48 de ore.

Prefectul a greșit însă „adrisantul”. Termenul imperativ acordat primarului, de 48 de ore pentru rezolvarea problemei, trebuia adresat Guvernului, și nu odată cu mediatizarea acestui caz, ci atunci când a primit nenumărate adrese de la primăria Strehaia pentru alocarea fondurilor necesare plății

asistenților personali și a indemnizațiilor de însoțitori. Având în vedere că este reprezentantul acestuia în teritoriu, domnul prefect avea datoria să informeze Guvernul în legătură cu acest caz extrem și să ceară asigurarea fondurilor pentru ca primăria să poată efectua plata salariilor asistenților personali ai persoanelor cu handicap.

Numai că Primăria nu a mai primit fondurile destinate acestui tip de plăți de peste 3 luni, pentru simplul motiv că edilul este membru PNL, iar pentru acest lucru trebuie să sufere, adică să aibă parte de controale la comandă politică, să i se desființeze abuziv spitalul din oraș și să nu primească fonduri pentru comunitate. Avem și în acest caz încă o dovadă a politizării resurselor de către actualul Guvern, practică ce a devenit politică oficială în România zilelor noastre, în detrimentul cetățenilor români.

Gravă și în același timp revoltătoare mi se pare și reacția Ministerului Muncii față de acest caz dramatic. Ministerul Muncii, care, culmea, se mai numește și al Familiei și Protecției Sociale, a răspuns sec că a luat notă de acest caz și prin intermediul Direcției pentru Protecția Persoanelor cu Handicap a cerut imediat Inspecției Sociale să verifice situația economico-socială a femeii și dacă reclamația acesteia este fundamentată. Fără a se simți deloc responsabili pentru această situație, oficialii Ministerului Muncii solicită tot primăriei să plătească banii, ei neefectuând niciun demers pentru a rezolva la nivel guvernamental problema.