Ion Eparu

Vă mulțumesc foarte mult, domnule președinte de ședință.

Am mai afirmat de la acest microfon că încerc să mă păstrez în coordonatele meseriei mele de cadru didactic și vreau să precizez că, atunci când am devenit membru al Camerei Deputaților, nu mi-am putut închipui că, de la acest microfon, se pot rosti vorbe așa de grele cum s-au rostit pe parcursul celor aproape doi ani de zile. Inclusiv ieri am asistat la câteva schimburi de replici destul de dure.

Venind spre Camera Deputaților, am ascultat – din nefericire – o știre care ne aduce la cunoștință faptul că, peste ocean, în America, încă doi copii, încă doi tineri, și-au pierdut viața într-un atac armat într-o unitate școlară.

Aceasta este, din păcate, o confirmare a realismului declarației politice pe care eu o întocmisem de săptămâna trecută în urma unui eveniment nu de această gravitate, dar, în opinia mea, potențial la fel de periculos, care s-a întâmplat într-o școală din colegiul pe care-l reprezint, din Ploiești.

Am trei declarații politice, toate din zona învățământului. A început bacalaureatul, studenții sunt în sesiune, conform noului sistem Bologna.

Sunt două declarații pe care le-am depus, dar pe aceasta din fața mea – foarte scurtă – țin în mod deosebit s-o fac publică.

Am intitulat-o „Ce palmă a primit școala românească!”. Stimați colegi,

Am auzit, în repetate rânduri, că un conflict între copii, într-o școală, este un lucru firesc. Pot să încerc să înțeleg

asta, gândind prin prisma vârstei lor, a mediilor din care provin și a orgoliilor specifice fiecărei vârste. Până la urmă, sunt de la egal la egal.

Pot să înțeleg, mergând cu raționamentul către absurd, și tensiuni, în anumite limite, între elevi și cadre didactice. Se întâlnesc zi de zi două părți care au, în esență, același interes, doar că altfel perceput de fiecare.

Nu pot să înțeleg însă cum părinții și dascălii, fundamental aflați de aceeași parte a baricadei, fundamental trăgând în aceeași direcție, muncind în același scop, acela de a transforma copiii în oameni de nădejde, ajung să se lupte, în adevăratul sens al cuvântului.

Da, vorbesc despre o luptă, lovitură, bătaie, un gest care dincolo de conotația penală are implicații serioase. Vorbesc despre cazul petrecut într-o școală din Ploiești, în care mă aflam chiar în toamna anului trecut, în timpul unei vizite în colegiu. Directorul, o profesoară de limba română, de trei ani în funcție și cu 12 ani vechime în învățământ și în unitatea respectivă, trăgea atunci un semnal de alarmă, lansa un apel disperat privind imposibilitatea de a asigura paza unei școli de cartier de la periferia municipiului. În paranteză fie spus, este o școală mixtă, în care copiii romi învață lângă copiii români.

Aceeași profesoară, repet, nimeni altcineva decât directorul unității, a încasat zilele trecute o palmă de la tatăl unei eleve pe care a trimis-o acasă nu pentru că nu era îmbrăcată în uniforma prevăzută de regulament, ci pentru că, pe lângă asta, ținuta de voie pe care adolescenta o adoptase era complet inadecvată statutului și instituției în care se afla. Vă spun aceste detalii ca să înțelegeți contextul. Și îndrăznesc să fac o paralelă și să vă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă un jandarm, de exemplu, ar fi fost pălmuit la intrarea în stadion de un individ, pentru că forțele de ordine nu i-ar fi permis odraslei accesul la meci fără bilet. Situația este cam aceeași: urmările și reacțiile ar fi fost, probabil, altele.