Constantin Avram

„Vasalitate sau suveranitate?!”

Bunicii și părinții mei îmi povesteau, când eram copil, despre faptele de arme ale armatei noastre în timpul Primului Război Mondial, încheiat cu nașterea națiunii române la 1 decembrie 1918, dar și despre evoluția evenimentelor, despre trecerea Prutului în cel de-al Doilea Război Mondial, până la înfrângerea Germaniei la 9 mai 1945.

Descendenții mei erau oameni simpli, fără mari averi, dar iubitori de neam și de țară, și au participat la cele două conflagrații mondiale, iar, cu ajutorul lui Dumnezeu, s-au întors la familiile și pe pământurile lor.

Am făcut această scurtă trecere în revistă din respect pentru ei și pentru întreaga Armată Română, în memoria lor și convins de motivația lor de a-și sluji țara și neamul românesc. Până la adolescență nu înțelegeam de ce și-au riscat viața la Mărășești, la cotul Donului și în munții Tatra și pe oriunde au fost cu regimentele din care făceau parte. După satisfacerea stagiului militar în 1973, am început să înțeleg câte ceva din povestirile lor de pe fronturile celor două războaie mondiale, despre motivațiile ce-i mânau în luptă, de genul: „ne apăram pământurile, familiile și agoniseala de-o viață” sau „ne-am dus la război pentru că regele ne promitea pământ la fiecare” sau „...să nu vină alții să ne conducă țara și să ne ia toate bogățiile”. Dar mai era ceva în sufletul lor, care nu era ceva material, era ceva ca o stare de spirit unanim prezentă: „...să hotărâm noi, românii, viitorul copiilor noștri” sau „să reîntregim țara și neamul românesc...”; toate astea despre Primul Război Mondial.

Participarea României în cel de-al Doilea Război Mondial a fost, în viziunea lor, a părinților și bunicilor mei, o chestiune legată de contextul politic internațional, cu oarecare perspective pozitive pentru noi, românii, pe termen mediu și lung. Nu pomenesc aici rolul conducătorilor României, tocmai pentru a rămâne la nivelul percepției populare, marcată de obiective și speranțe, izvorâte după întoarcerea armelor împotriva Germaniei. A urmat apoi Pactul Ribbentrop–Molotov, care a lăsat țara noastră sub influența totală a regimului comunist de la Moscova, prezent în România timp de peste 45 de ani. Și bunicii, și părinții mei spuneau că i-au așteptat pe americani să ne elibereze de comunism și să sprijine rezistența din munții României, dar tot n-au mai venit. Iar acum, când în sfârșit au venit, prin prezența noastră în NATO, printr-un comunicat pe care nu și l-a asumat încă nimeni, ne-au lăsat să înțelegem că „am schimbat un stăpân cu altul”..., iar ambasadorul american să ne dea indicații prețioase despre cum să voteze Parlamentul României legile justiției, jignind profund poporul român. Domnul ambasador Klemm a uitat rolul său de funcționar în diplomație și ar fi mai bine să dea sfaturi congresmenilor americani!

Pentru că gestul Domniei Sale a fost cât se poate de nepotrivit, amintesc diplomatului american că noi suntem membri NATO, aliați ai SUA și că asta nu e democrație, ci „democratură”! Și îi mai amintesc că noi suntem un popor suveran și plătim cu vârf și-ndesat securitatea și siguranța României și nu avem nevoie de indicații prețioase din partea nimănui și nici a Domniei Sale!