Vasile Horga

„Viața – un dar divin”

Se spune că Dumnezeu a creat omul după chipul și asemănarea Sa, iar în marea Sa bunătate a revărsat întreaga iubire printre oameni, pentru a da armonie vieții pe pământ.

Ce a vrut însă să facă Dumnezeu, Tatăl nostru ceresc, a fost un gest de mare noblețe sufletească, a creat diversitatea vieții, indiferent unde sălășluiește aceasta.

Oamenii au fost așezați, cum de altfel era firesc pentru asemănarea lor cu Creatorul divin, în vârful piramidei vieții pământene, pentru că ei vor fi cei care vor veghea permanent la echilibrul acestei vieți.

De aceea, de la momentul în care oamenii au fost creați și până în prezent, în jurul lor au gravitat forme infinite de viață, pe care aceștia le-au dezvoltat și ocrotit în mod constant.

Vor continua să facă acest lucru cât pământul va fi binecuvântat de Dumnezeu și fără greș vor găsi suficiente resurse pentru a trăi în armonie deplină cu toate celelalte forme de viață lăsate de Dumnezeu pe pământ.

Au fost etape grele în devenirea omenirii, adevărate pietre de încercare lăsate de Dumnezeu pentru a-i întări pe oameni și a-i face să trăiască împreună cu alte viețuitoare, iar omul nu s-a dat bătut, au reușit să trăiască și el, și viețuitoarele, care de cele mai multe ori îi erau ostile.

Oamenii nu au dus niciodată în devenirea lor nicio cruciadă de pedepsire a animalelor, dimpotrivă, au găsit cele mai bune căi de a conviețui împreună și de a-și fi de folos unii altora. Așa s-a ajuns ca omul dotat cu inteligență de către Dumnezeu să atragă în jurul său o mare parte a vietăților pământului și să le folosească în scopuri pe care, singur, doar omul și le-a putut propune.

Cred cu tărie în oameni, îi consider trimișii lui Dumnezeu pe pământ și de aceea nimic nu poate fi mai presus decât respectul față de fiecare om în parte. Mai mult, trebuie să ne aplecăm cu multă gingășie către copii, care sunt îngerii Domnului trimiși pe pământ și lor trebuie să ne închinăm, pentru că prin ei Dumnezeu ne va arăta calea de urmat în viitor.

Trebuie să plângem când o viață de om este curmată, trebuie să plângem de două ori când o viață de copil este curmată, trebuie să facem orice pentru ca nici viața de om și nici viața de copil să nu mai poată fi curmate.

Înțelegem durerea omenească pentru orice viață pierdută, înțelegem și mai mult când această viață este a unui copil nevinovat, ne solidarizăm cu toți cei care o deplâng și suntem gata să găsim căile pentru ca aceste lucruri să nu se mai repete.

Vinovații, de această dată, pentru această tragedie umană au fost haitele de câini fără stăpâni, lăsate libere printre oameni. Se pune tot mai mult întrebarea dacă pentru această tragedie, pentru care suferim alături de familia îngerului dispărut în mari chinuri și ajuns în împărăția lui Dumnezeu, trebuie pedepsiți toți câinii fără stăpân din România, indiferent unde se află aceștia.