Am aflat de curând că citarea oamenilor de valoare ne oferă automat și nouă valoare, dar numai în măsura în care îmbrățișăm ideile acestora prin ceea ce spunem și facem. Acestea fiind zise, mă încumet să citez vorbele unui specialist în psihologia copilului, pentru a vă introduce în subiectul pe care o să-l abordez astăzi, dar și pentru a deduce esența acestuia. Dardel Jaouadi spunea că „a lupta împotriva violenței școlare înseamnă a ameliora calitatea relațiilor și a comunicării dintre toate persoanele angrenate în actul educațional” și tind să cred că avea dreptate, date fiind rezultatele proiectului „Violența în școală”, derulat în perioada 2004–2005 de Institutul de Științe ale Educației și Institutul Național de Criminologie, în parteneriat cu Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și Reprezentanța UNICEF în România.
Aduc, așadar, în discuție problema violenței juvenile în școli și în proximitatea acestora, făcând referire la nefericitul eveniment care a avut loc recent la unul dintre liceele din Craiova și în urma căruia un elev nevinovat a fost înjunghiat mortal. Consider că este datoria mea morală, ca reprezentant al orașului Craiova, dar și ca părinte, om de
politică sau cetățean al societății civile, să condamn lipsa unui nivel adecvat de conștientizare a gravității actelor de violență școlară, a unor strategii didactice sau decizii manageriale eficiente, lipsa unei mobilizări a corpului social pentru o luare de poziție, dar și o superficială implicare și participare la prevenirea și combaterea acestui fenomen social.
_A priori_ identificării unor cauze și soluții pe măsură, toate aceste lacune trebuie contextualizate în ansamblul societății românești de după evenimentele din decembrie 1989. Este bine cunoscut faptul că o asemenea schimbare politică, economică, socială generează o perioadă de tranziție însoțită de tensiuni sociale, stres, agresivitate. La toate acestea s-a adăugat democratizarea școlii și nevoia unor reevaluări de rol, statut, norme și valori ale actorilor, precum și liberalizarea mass-mediei, rolul acesteia în informarea publicului și efectele sale asupra dezvoltării copiilor. De asemenea, trebuie să contextualizăm violența școlară și, în timp, să avem în vedere faptul că aceasta nu este un fenomen social nou, numai că, actualmente, lumea școlii a căpătat permeabilitate și transparență instituțională datorită massmediei, asimilând tensiunile și dificultățile cu care se confruntă societatea contemporană.
Recentul interes pentru acest tip de violență are loc în contextul în care o schimbare profundă și continuă a avut loc în teoria și practica educațională: legile și protecția socială stabilesc, astăzi, drepturile familiei, altădată exclusive, iar raportul adult-copil nu mai aparține doar vieții private. Responsabilitatea parentală nu este anulată sau preluată de diferite instanțe, ci doar controlată, iar ochiul societății privește atent ceea ce altădată era netransparent și secret în familie sau în spațiul închis al instituției școlare. Așadar, societatea contemporană se vede nevoită a regândi școala și rolul ei social.
Contextul violenței și felul în care noi o percepem în prezent s-au schimbat radical în cursul ultimilor ani, mai ales din cauza dezvoltării globalizării, criminalității și terorismului internațional. Imaginile prezentate în media și, mai ales, în audiovizual au contribuit substanțial la conturarea unei noi forme de frică, a unui sentiment de insecuritate, generat de impresia conform căreia violența poate izbucni oriunde, în familie, pe stradă, în spațiul public, pe stadioane și chiar în școli.
Ceea ce ne interesează în acest punct al demersului este violența între elevi, pentru că cercetarea de față identifică manifestările conflictuale dintre elevi drept cea mai răspândită formă de violență școlară, după cum mărturisesc în proporție de 90% actorii investigați. Cei mai mulți dintre profesori găsesc explicații pentru această situație în faptul că violența între elevi este specifică vârstei adolescenței și poate apărea ca un fapt „normal” în orice context relațional, inclusiv în cadrul jocurilor. Pe de altă parte, tot profesorii consideră că un comportament agresiv între elevi este o copie a modelelor oferite de mediul familial. Climatul socioafectiv din familie, atitudinile și comportamentele părinților, relațiile dintre părinți și cele dintre părinți și copii sunt elemente care influențează în mod direct comportamentul și relațiile dintre copii la școală. Astfel, violența între elevi este considerată o formă de „descărcare” a agresivității la care aceștia sunt supuși în cadrul familiei sau a inhibițiilor și lucrurilor interzise în mediul familial. Mai mult decât atât, societatea în ansamblu este și ea agresivă, iar instanțe precum strada sau mass-media (inclusiv emisiunile și programele pentru copii) oferă elevilor modele specifice de relaționare, pe care aceștia le imită, deseori fără să conștientizeze natura lor violentă.
Putem concluziona, până în acest punct, că actele de violență care se petrec în imediata vecinătate a școlii constituie un fenomen îngrijorător și că factorii care le
determină sunt de o diversitate și mai alarmantă. Dincolo de reprezentările diferite ale actorilor sau de reținerile de a reclama anumite agresiuni, aceste fenomene afectează profund sentimentul de securitate pe care elevii îl au în spațiul școlar. În acest sens, se poate remarca faptul că numai unul din zece subiecți chestionați se simte în siguranță, în timp ce peste o treime declară că nu se simt deloc protejați față de violența unor colegi sau a altor persoane din jurul școlii. Paradoxal, este posibil ca o politică instituțională de tip „toleranță zero” față de fenomenele de violență din școală, combinată cu ignorarea violenței din vecinătatea școlii, să conducă la apariția unor noi forme de violență. Din această perspectivă, o atitudine proactivă față de cazurile de violență manifestată atât în spațiul din incinta școlii, cât și din vecinătatea acesteia, este mai mult decât indicată, iar aceasta presupune ca școala să analizeze în detaliu toate formele de violență care apar, să identifice actorii implicați și să elaboreze o strategie de intervenție adaptată acestui context.
Fără a minimaliza factorii de mediu familial și social, cercetarea în discuție ilustrează faptul că și mediul școlar poate furniza numeroase tensiuni, nemulțumiri, frustrări sau stări de angoasă ca surse pentru dezvoltarea comportamentelor violente ale elevilor. Astfel, mai mult de jumătate dintre elevii investigați semnalează ca surse ale violenței problemele de comunicare și incorectitudine în evaluarea rezultatelor. De asemenea, impunerea cu orice preț a autorității profesorilor este și ea considerată o sursă importantă de frustrare pentru mai mult de 40% din elevi, mai ales că, în opinia multor elevi chestionați, unii profesori nu sunt suficient de bine pregătiți profesional.
Oricât de mult ne-am dori poate să nu vedem tocmai în școală o scenă de acumulare, manifestare și producere a violenței, analiza acestor informații este în măsură să zugrăvească un tablou plin de contradicții, tensiuni, frustrări datorate poate, așa cum sunt gata să explice toți cei intervievați, lipsei de comunicare dintre personajele principale. Fără îndoială, o strategie de ameliorare a fenomenelor de violență în școală nu poate ignora măsuri care să permită reglarea tensiunilor și conflictelor interne subtile, mai puțin vizibile și de multe ori neconștientizate la nivelul actorilor.
Cei mai mulți elevi investigați argumentează comportamentul violent prin faptul că unii profesori nu sunt deschiși la comunicare. Cel puțin în această privință, toți actorii chestionați semnalează comunicarea ca fiind cea mai tangibilă și acută problemă a școlii, fiind evident faptul că elevii au așteptări mult mai ridicate privind relația lor cu profesorii, doresc ca aceștia să fie mai deschiși, mai direcți, mai apropiați de problemele lor. Chiar și în opinia corpului didactic, deficiențele de comunicare și relaționare în grup sunt pe primul loc în ierarhia cauzelor comportamentelor violente, confirmând astfel tensiunea resimțită reciproc de către elevi și profesori în relațiile dintre ei. În acest punct al demersului se justifică vorbele lui Dardel Jaouadi, pentru că, într-adevăr, războiul împotriva violenței școlare se dă pe câmpul de luptă al comunicării și al ameliorării calității relațiilor prin intermediul acesteia. E ciudat cum oamenii, de altfel singurii de pe acest pământ care se pot lăuda că folosesc cuvinte pentru a interacționa, reușesc în puține împrejurări să le aleagă pe cele potrivite, astfel încât să evite situații care nu fac deloc cinste speciei noastre superioare. Probabil că Aristotel știa acest lucru atunci când a intrat în istorie afirmând că omul este un „animal social”.
Și totuși, prevenirea violenței școlare este cel mai important aspect în răspunsul pe care societatea îl poate da acestui fenomen social. Sistemul educațional, deși dispune de autonomie, este o realitate socială ce se află în
interacțiuni complexe cu societatea în general. De aceea, strategia de prevenire a violenței școlare nu poate fi o verigă izolată a prevenirii violenței generale. O asemenea strategie, atunci când este realistă și deci eficientă, are consecințe asupra societății la nivel global, motiv pentru care recomandările trebuie făcute la nivelul a patru instanțe: individual, școlar, curricular și strategic. În ceea ce privește individul, trebuie să aibă loc următoarele intervenții: identificarea timpurie a elevilor cu potențial violent, implicarea activă a acestora și valorificarea intereselor, aptitudinilor și capacității elevilor care au comis acte de violență, precum și evitarea centrării exclusiv pe sancțiune.
Recomandările la nivelul școlii presupun ca violența să fie temă constantă pe agenda întâlnirilor formale ale școlii și ca sursele posibile ale violenței să dispună de o cunoaștere mai bună din partea factorilor decidenți. De asemenea, regulamentul școlar trebuie transformat din instrument formal în mijloc real de prevenție și intervenție, iar elevii trebuie să beneficieze de programe de informare privind modalitățile adecvate de gestionare a unor situații concrete de violență (autocontrol, negocierea conflictelor, comunicare, mijloace de autoapărare).
În ceea ce privește nivelul curricular, se recomandă încurajarea elevilor la dezbateri și exprimarea opiniei, iar temele relevante pentru problematica violenței trebuie valorificate corespunzător (drepturile și îndatoririle individului, libertate și normă/regulă de comportament, decizie și consecințele deciziilor, abilități sociale etc.). Mai mult decât atât, programele și activitățile extracurriculare trebuie să se centreze pe violența școlară (săptămâna antiviolență, concursuri/expoziții tematice, invitarea unor specialiști care să prezinte într-un mod interactiv teme legate de violența școlară la care să participe, pe lângă elevi, și cadrele didactice și părinții).
Nu în ultimul rând, la nivel strategic trebuie să existe campanii de conștientizare, un sistem de monitorizare la nivel național a fenomenelor de violență în școală și teme privind violența școlară în programele de formare continuă a cadrelor didactice. De asemenea, nu trebuie să pierdem din vedere stimularea cooperării interinstituționale și implicarea societății civile, precum și stimularea cercetării privind violența școlară. Școala ca instituție, dar și violența pe care o regăsim în interiorul zidurilor acesteia pot constitui subiecte de discuție pe care să nu avem nici timpul și nici spațiul să le dezbatem până la epuizare.
Ca să concluzionez această intervenție, voi menționa faptul că școala este un mediu viu, ea nu trebuie să fie nici fortăreață și nici sanctuar, ci un loc al emancipării educației și valorilor umane. De aceea, școala are ca sarcină promovarea încrederii în sine și dezvoltarea armonioasă a tuturor copiilor, să-i încurajeze în procesul de asimilare a cunoștințelor și deprinderilor necesare rolului lor activ în viața politică, economică, socială și culturală și să-i pregătească să devină cetățeni responsabili, care să contribuie la dezvoltarea societății democratice, și nu să le cultive agresivitate și violență în gândire și acțiuni.
Suntem, într-adevăr, animale sociale, dar, mai presus de orice, suntem ființe raționale și deținem controlul absolut asupra a ceea ce spunem și facem, iar acest lucru trebuie să-l dovedim în fiecare moment al existenței noastre.
Acest discurs nu este încă acoperit de analiza de discurs (acoperire curentă: 2020 →). Vezi metodologia.