Florin Claudiu Roman

„Vom fi iarăși ce am fost și încă mai mult decât atât!” „În trecutul nostru mulți oameni au suferit. Dacă suntem ceva, noi suntem ceva numai prin suferința lor. Toate puterile noastre nu sunt altceva decât jertfa lor, strânsă laolaltă și prefăcută în energie. Astăzi, când alte hoarde au năvălit granițele și ni-au călcat pământul nostru cel sfânt, în colțul acesta unde ne-am strâns, să păstrăm sămânța de credință și vom putea zice ca Petru Rareș, fiul lui Ștefan, că: vom fi iarăși ce am fost și încă mai mult decât atât.” Acestea sunt cuvintele rostite în Parlament de savantul Nicolae Iorga, refugiat la Iași după căderea Capitalei, în decembrie 1916. Un discurs cu valențe profetice, pentru că istoria i-a dat dreptate profesorului Nicolae Iorga: România a renăscut din propria sa cenușă și a reușit să devină mai mult decât fusese înainte.

Povestea României în Primul Război Mondial poate fi ilustrată prin tandemul dihotomic agonie–extaz. Vara anului 1916 a găsit România în fața unui ultimatum din partea Antantei: „Acum ori niciodată.” Decizia prim-ministrului Ionel Brătianu de a intra în acel moment de partea Antantei și de a nu mai amâna momentul a fost justificată, după cum avea să-i relateze fiului său, Gheorghe Brătianu, de teama că „dacă se încheie pacea fără noi, vom fi zdrobiți între o Ungarie Mare și o Bulgarie Mare”. Astfel că tratatul și convenția militară cu Antanta se semnează la 4/17 august 1916, scrisă de mână în casa lui Vintilă Brătianu, semnată de Ion I.C. Brătianu și reprezentanții diplomatici ai Angliei, Franței, Rusiei și Italiei; articolul 3 al tratatului prevedea recunoașterea de către semnatari a drepturilor României asupra teritoriilor austro-ungare, ce erau delimitate și menționate în articolul 4, mai general, drepturile României asupra Transilvaniei cu Crișana, de la vărsarea Someșului în Tisa până la vărsarea Mureșului în Tisa, Bucovina și Banatul (inclusiv cel sârbesc).

Campania militară debutează la 14/27 august 1916 cu ofensivă în Transilvania și defensivă în Dobrogea. Proasta pregătire a războiului avea să fie simțită imediat, dezastrul de la Turtucaia punându-și amprenta pe toată durata războiului purtat de România. Încercarea eșuată a generalului Averescu de a recupera frontul sudic, cunoscută drept „Operațiunea Flămânda”, a însemnat începutul sfârșitului pentru armata română. Haoticul transfer de trupe între frontul transilvănean și cel sudic avea să ducă la prinderea armatei noastre într-un clește de către armatele Puterilor Centrale, soldându-se, în cele din urmă, cu părăsirea Bucureștiului de către autorități, la 23 noiembrie/6 decembrie, și cu o retragere a populației din Oltenia și Muntenia în condiții oribile.

Luptele pentru menținerea statalității noastre, purtate cu vitejie de soldații români la Mărăști, Mărășești și Oituz, nu au putut evita inevitabilul. Evenimentele din Rusia țaristă, începute în martie 1918, atunci când țarul a abdicat, au lăsat România fără singurul său aliat de pe front. În aceste condiții vitrege a fost semnată draconica Pace de la București la 7 mai 1918 de către prim-ministrul de atunci, Alexandru Marghiloman, căruia istoria îi va face o mare nedreptate.