Un subiect important a revenit în actualitate în ultima perioadă: reorganizarea teritorială a României.
Prin glasul Președintelui republicii am aflat că cele 41 de județe trebuie desființate și înlocuite cu 7-8 județe mari. Cauzele sunt cunoscute pentru toți românii: din 1968 nimic nu s-a putut schimba în acest domeniu, structurile administrative au devenit contraperformante în parcursul european al țării, corupția endemică a devenit de nesuportat și ne apasă de la cele mai înalte niveluri ale administrației, lucru pe care ni-l reproșează mai mult sau mai puțin voalat partenerii europeni, dezvoltarea economică mult visată a devenit o himeră.
Evident că un astfel de demers nu poate fi făcut peste noapte și va presupune costuri pe care în mod individual și colectiv va trebui să le suportăm, și nu știu dacă administrația noastră, incapabilă de performanță până acum, ar putea să presteze servicii de înaltă calitate și la timp pentru cetățenii români.
Este clar că președintele nu dorește modificarea Constituției în ceea ce privește art. 3, art. 121, art. 122, art. 123, de aceea Domnia Sa a vorbit despre județe în continuare.
Modificarea Constituției este un proces laborios și de durată și ar presupune un interval de timp prea lung pentru dorința de performanță a actualei guvernări.
De altfel, dincolo de alte aprecieri, este normal ca Președintele republicii în cel de-al doilea mandat să se gândească să realizeze lucruri durabile în timp care să aducă gloria istoriei peste perioada plină de metastaze morale pe care o traversăm.
De ce nu dorește președintele abordarea schimbării Constituției din acest punct de vedere, al reorganizării administrativ-teritoriale? Simplu: pentru că ar trebui să facă anumite concesii partenerilor de Coaliție aflați la guvernare și să cedeze la prevederea art. 1 din actuala Constituție, conform căreia „România este stat național” – și nu multinațional, cum doresc radicalii maghiari –, „unitar”, și nu cvasifederal autonom cu structuri staliniste de tipul defunctei pentru totdeauna Regiuni Autonome Maghiare, așa cum unii încearcă să le dezgroape chiar la Bruxelles.
Pe de altă parte, nu putem omite faptul că în această perioadă de depline transformări dinamice la nivelul întregii lumi, premierul român este un ardelean care, oricât de „europenește” ar gândi, e mândru că vine de la Cluj, și nu de la Koloszvar, nu de alta, dar a purtat banderola tricoloră de primar român al Clujului în două mandate, și asta nu se uită!
Este clar însă că acest proiect de modificare a actualei împărțiri administrativ-teritoriale a țării va promova tensiuni în Coaliția de guvernare și nu este exclus să vedem un guvern remaniat în toamnă, dar ultraminoritar în Parlament, așa cum este posibil ca la masa discuțiilor să câștige cine ne-am fi așteptat cel mai puțin: Legea privind Statutul minorităților.
Oricum, o nouă împărțire administrativ-teritorială se impune. Țara are nevoie, înainte de toate, de performanță economică, iar structurile administrativ-teritoriale trebuie să o încurajeze.
Fără aceasta, degeaba vorbim de viitor european. Vom fi, în cel mai bun caz, pentru mult timp, ruda săracă din sudestul Europei.
Tradiția noastră ne trimite la șirul de Constituții adoptate odată cu regalitatea în România și care prevedeau în domeniul organizării administrativ-teritoriale următoarele forme:
1866 – județe, plăși, comune;
1923 – județe, comune;
1938 – provincii, comune;
1948 – regiuni, județe, plăși, comune;
1952 – regiuni, raioane, orașe, comune;
1965 – regiuni, raioane, orașe, comune.
Prin Legea nr. 1/1968 se înființează 40 de județe, 236 orașe, 56 municipii și 2.705 comune.
Această organizare administrativ-teritorială a fost preluată și în Constituțiile din 1991 și 2003.
Interesant este faptul că, deși s-a vorbit mult despre o nouă împărțire administrativ-teritorială după anul 2001, nu a existat unanimitate de opinii asupra unei formule finale și nici dorința de a echilibra relația prefecturi-consilii județene, ca garanție a unor victorii politice ulterioare, așa cum nu a existat nici capacitatea de a implementa până la capăt modelul administrației franceze.
Cam aceasta ar fi tradiția noastră!
Ce s-a întâmplat în țările care au ieșit odată cu România din infernul comunist și care în două etape au devenit membre ale Uniunii Europene, iar una se află în negocieri avansate pentru aderare?
În Ungaria sunt 19 județe; în Cehia, 13 regiuni; în Slovacia, 8 regiuni; în Slovenia, 12 regiuni; în Polonia,
16 voievodate – împărțite în 312 powiate (districte); în Letonia, 27 raioane; în Lituania, 10 județe; în Estonia, 15 județe; în Bulgaria, 28 regiuni; în Croația, 20 județe.
Pentru comparație cu situația de la noi am ales și exemplul a două țări, una din estul și alta din vestul Europei: Grecia, 13 provincii și 51 de prefecturi; Portugalia, 18 districte.
După cum ușor se poate observa, țări mai mici ca suprafață și, evident, ca populație, au mai multe unități administrativ-teritoriale decât cele 7-8 mari județe ale proiectului prezidențial. Și e logic să fie așa, întrucât asta înseamnă apropiere de cetățean și calitate a serviciilor publice oferite.
În egală măsură, modelul polonez nu este cel mai fericit, întrucât Polonia are o suprafață o dată și jumătate mai mare decât România (312.683 km pătrați) și o populație aproape dublă, 38 milioane locuitori, față de țara noastră, iar cele 314 districte sunt dovada vie nu a concentrării puterii, ci a descentralizării sale.
Sigur că o concluzie se impune: nu există un model al organizării administrativ-teritoriale pe care Uniunea Europeană să îl recomande tuturor țărilor membre.
România a acceptat în principiu ca din 2013 să promoveze o nouă formulă de organizare administrativteritorială, în ideea modernizării întregii administrații, atât la nivel local, cât și central, și a reformării relației autoritate/cetățean.
Oricum, se va discuta mult în ceea ce privește modelul statului-națiune și cel al statului-federație. Niciunul dintre statele nou-membre ale Uniunii Europene nu a optat pentru federalizare, și motivele sunt de înțeles, atâta timp cât majoritatea lor abia dacă ating media europeană la principalii indicatori social-economici.
Actualele regiuni de dezvoltare au fost create în 1998 prin asocierea consiliilor județene din România, cu acordul tuturor consiliilor locale, pentru a coordona dezvoltarea regională necesară în vederea aderării țării la Uniunea Europeană. Nimeni până acum nu a contestat în vreun fel decizia aleșilor noștri locali din 1998. Proiectul PDL nu se abate deloc de la ceea ce au stabilit în mod liber consiliile județene în 1998. A spune acum, după 13 ani, că nu a fost o împărțire rațională mi se pare cel puțin o exagerare, atâta timp cât asocierea județelor s-a făcut în mod liber.
Pe de altă parte, comasarea a 8 județe într-unul singur mi se pare a fi o aglutinare administrativă dincolo de nevoia de performanță economică de care avem atâta nevoie. Este o măsură cu un puternic impact electoral, care va marca viitorul țării pentru următorii 25-30 ani. Fără posibilitate de întoarcere...
Și totuși ce e de făcut?
Nu mai putem rămâne prizonierii actualelor „famiglii” politice locale, dar nici nu privim cu ochi buni apariția unor superjudețe.
Cred că măsura desființării actualelor județe va fi urmată de comasarea unor localități mici, în așa fel încât să se stopeze risipa de fonduri realizată prin fragmentarea deciziei economice și politice la nivel național, iar noi vom vorbi începând de la anul nu de baroni, ci de faraoni... Deie Domnul să nu fie așa!
În opinia mea, noua formulă administrativ-teritorială trebuie să aibă în vedere principiile complementarității economice, competitivității și capacității de cofinanțare.
Nu numai proiecte de infrastructură sunt necesare României, așa cum nu mai putem pune laolaltă județe
agricole cu județe industrializate, județe montane cu județe de câmpie sau județe dunărene cu județe submontane.
Nu înseamnă că mă opun principiului solidarității care trebuie să guverneze relațiile dintre comunitățile românești, dar nu sunt de acord ca unele județe să caute și să găsească soluții pentru dezvoltare economică, iar altele doar să solicite fonduri de la Guvern, fără a găsi soluții viabile să-și sporească contribuțiile la bugetele locale și la cel de stat, așa cum nu pot fi de acord ca liderii acestor județe să poarte costume Armani.
Avem nevoie de încurajarea performanței economice și, din acest punct de vedere, cred ca 12–14 noi județe, realizate prin comasarea a 3-4 din județele actuale, luând Carpații ca linie mediană și grupându-le de o parte și de alta a munților noștri pe criteriile mai sus enunțate, de-a lungul Dunării și al Prutului, având în vedere și viitoarele regiuni europene din Republica Moldova, Serbia și Ucraina, care vor avea în România pilonul de susținere necesar, este o soluție care poate fi discutată și aprobată. Asta dacă orgoliul nostru valah ne va lăsa s-o facem!
Cu cât vom avea mai repede o opțiune corectă, cu atât mai rapid ne vom putea apropia de media europeană a performanței economice și administrative. Și vom avea mai repede... o țară ca afară...!
Acest discurs nu este încă acoperit de analiza de discurs (acoperire curentă: 2020 →). Vezi metodologia.