Culiță Tărâță

Vreau să evoc, cu permisiunea dumneavoastră, un moment extrem de important din istoria noastră recentă – 26 februarie 2004. Au trecut șapte ani de-atunci. Eram și pe vremea aceea în Parlament și îmi aduc aminte, cu emoție, de ședința comună a celor două Camere consacrată dezbaterii și adoptării Proiectului Legii pentru aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord.

Lucrările au fost conduse de domnul Valer Dorneanu, pe atunci președintele Camerei Deputaților, și de domnul Nicolae Văcăroiu, președintele Senatului. Au evocat momentul, participând la dezbateri, domnul Adrian Năstase, prim-ministru al Guvernului României, domnul senator Sergiu Nicolaescu, care a prezentat Raportul comun al comisiilor pentru apărare și pentru politică externă, domnul deputat Ovidiu Petrescu (PSD), domnul deputat Tudor Marcu (PRM), domnul deputat Cornel Popa (PNL), domnul deputat Sorin Frunzăverde (PD), domnul senator Szabó Károly (UDMR), domnul deputat Varujan Pambuccian (minorități naționale), domnul deputat Cornel Boiangiu (independenți) și, la final, domnul Ion lliescu, pe atunci Președintele României.

Evenimentul a fost unul de referință, pentru că, astfel, România s-a alăturat pentru prima dată, după multe decenii, unei alianțe militare puternice și democratice, care-i oferea garanția integrității sale teritoriale, premise pentru integrarea în lumea liberă, civilizată și prosperă. Adoptarea în unanimitate a acelui document de către toate partidele politice parlamentare ale vremii a survenit după ce toate țările membre NATO au aprobat, în parlamentele lor, aderarea celor șapte noi state, între care și România. Aderarea a fost decisă oficial la summitul din iunie 2004, de la Istanbul.

Fără îndoială, componenta militară, respectiv garantarea securității, a integrității teritoriale, a independenței țării, prin solidaritatea tuturor statelor membre, prin mecanismele de apărare colectivă, a reprezentat și reprezintă componenta cea mai importantă a apartenenței la NATO. După experiențe istorice dramatice, uneori tragice, când țara noastră s-a aflat fie în alianțe contra naturii, fie în așa-numita zonă gri, cu alianțe nesigure, de conjunctură, iată că de șapte ani suntem mai puternici, mai apărați în fața pericolelor care amenință umanitatea. N-au trecut decât șapte ani de când realitatea de astăzi – apartenența la Alianța Atlanticului de Nord și apoi la Uniunea Europeană – părea o utopie. Destinul României s-a schimbat atunci fundamental.

Deosebit de importantă este și componenta politică a apartenenței la NATO. Aproape întreaga istorie postbelică a fost marcată de momente de criză, de confruntări care n-au putut fi dezamorsate decât prin intervenția politică a statelor membre NATO, ca o entitate cu o pondere importantă în luarea deciziilor pe plan global. Toată lumea a fost pusă în situația de a ține seama de punctul de vedere al NATO în legătură cu soluționarea multor situații conflictuale grave din ultimii șaizeci de ani. Și se știe, istoria a demonstrat-o, NATO a recurs întotdeauna la soluții înțelepte, bazate exclusiv pe principiile democrației.