Sorin Mihai Grindeanu

Vreau să fac în fața dumneavoastră o pledoarie pentru istorie, o pledoarie în favoarea păstrării și conservării patrimoniului arhitectural și cultural, cel care reprezintă o parte semnificativă din ceea ce definește și caracterizează o țară, o zonă istorică sau un oraș.

Timișoara are cel mai mare număr de clădiri istorice dintr-un oraș din România: 14.000. Toate aceste clădiri vorbesc despre un trecut cu o istorie fabuloasă, despre multiculturalitate, despre premiere, despre realizări, despre oameni de excepție. Clădirile istorice sunt parte din identitatea Timișoarei, sunt parte din viața acestui oraș atât de admirat, inclusiv de mulți dintre dumneavoastră.

Din păcate, patrimoniul acestui oraș, patrimoniul Timișoarei, este astăzi amenințat. Lărgirea unei străzi pare să fie mai importantă decât menținerea unei clădiri istorice care reprezintă un reper foarte important în istoria comunității: fostul Liceu israelit, localizat în centrul orașului. Imobilul a fost construit în anul 1924 și a funcționat ca instituție de învățământ până recent. Inițial a fost Liceu israelit, apoi Liceu sportiv și, în final, Liceu de arte plastice.

Reprezentanții municipalității au decis că este necesar să demoleze clădirea pentru a lărgi o stradă. Este halucinant modul simplist, sec și total neinspirat prin care faci să dispară o clădire de patrimoniu printr-un gest similar pocnitului din degete.

Vorbim de o instituție de învățământ de o valoare incontestabilă, în primul rând prin personalitățile pe care le-a format. Un exemplu este fostul director al Operei din Viena, Ioan Holender, elev al Liceului israelit. Mai sunt și alți oameni remarcabili, foști elevi aici, care au reprezentat și reprezintă Timișoara în lume. Apoi sunt artiști plastici precum Diodor Dure, Constantin Flondor sau Romul Nuțiu – foști profesori ai Liceului de arte plastice, cunoscuți și recunoscuți în lumea artelor fine. Acești oameni au contribuit la dezvoltarea Timișoarei.

Liceul de arte plastice a fost înființat în anul 1957 și reprezenta o instituție de referință în viața artistică a orașului. Ca un fapt paradoxal, în anii 1973–1975 instituția realiza proiecte de arhitectură stradală pentru conducerea orașului din acea perioadă.

Mi se pare complet inechitabil să renunți la o clădire de patrimoniu pentru a lărgi o stradă. Un astfel de gest îl pot cataloga doar ca pe un atentat la istoria și cultura proprie. Consider că oricât de necesară ar fi sistematizarea unei zone, există și alte soluții.

Fac un apel prin prezenta declarație politică să sancționăm categoric astfel de gesturi intolerabile prin care este ciuntit patrimoniul arhitectural al unui oraș, într-un ilogic joc al interesului imediat contra respectului pentru trecut.