Adrian Alin Petrache

„Vrem să fim în continuare țara în care copiii sunt ai străzii și câinii sunt comunitari?”

Societatea românească a fost marcată de apariția fenomenului „copii ai străzii” după anul 1990. Problematica acestor copii a fost și rămâne de actualitate, pe de-o parte din cauza specificului inuman al acestui fenomen social, iar, pe de altă parte, din cauza modalităților ineficiente, se pare, de a diagnostica și de a derula măsuri concrete de diminuare a sa.

În urmă cu aproximativ un an, Direcția pentru Protecția Copilului (DPC) aprecia că în întreaga țară sunt circa 900 de copii ai străzii. ONG-urile care lucrează în domeniu estimează că numărul acestora este cel puțin dublu, iar un raport dat publicității recent de către cercetătorul francez Clemence Valin Valleteau – profesor invitat la Facultatea de Științe Politice din cadrul Universității București – amintește de circa 1.300 de copii numai în București. O parte din diferența numerică ar putea veni din interpretarea diferită dată situației de „copil al străzii”. În România avem această problemă și mai multe sintagme care să o denumească, precum „copiii străzii”, „copii pe stradă” sau „copil care lucrează pe stradă”. Spre exemplu, pentru UNICEF, „copii în stradă” înseamnă copii fără părinți, aflați în permanență pe stradă, în timp ce pentru DPC, „copiii în stradă” sunt cei care se regăsesc ocazional în situație de sărăcie și care au o familie. În acest moment nu avem un acord asupra unei definiții, însă avem o problemă ce nu ne face cinste și pe care nu reușim să o rezolvăm de peste 20 de ani. În Convenția internațională a drepturilor omului se poate vorbi de un vid juridic deoarece, probabil, autorii nu au avut în vedere situația în care un popor își poate lăsa copiii în afara sistemului social.

Mulți dintre copiii care trăiesc pe stradă se confruntă cu probleme de sănătate, incluzând afecțiuni dermatologice, scabie, răni și arsuri, unii având chiar tuberculoză și hepatită, în vreme ce majoritatea dau și semne de subnutriție cronică. Copiii străzii sunt, de asemenea, expuși abuzului sexual și abuzului fizic, care, de obicei, încep în cadrul propriilor familii și apoi se continuă pe stradă.

Aproximativ 50% din copiii care trăiesc pe străzile Bucureștiului susțin că au fost bătuți cel puțin o dată, în special de către polițiști – conform unei evaluări rapide de situație din 2012. În încercarea de a face față asprimii vieții lor pe străzi, mulți dintre copii încep să folosească droguri sau solvenți, inclusiv diluanții obișnuiți pentru lipici sau vopsele.

Și, mai mult, copiii străzii continuă să fie discriminați de către autorități precum poliția, școala și sistemul de sănătate. Mulți copii ai străzii nu au fost niciodată la școală și sunt analfabeți.

Sărăcia, violența în familie, fuga sau părăsirea centrelor de plasament sunt principalele cauze care determină un copil să ajungă în mediul stradal. Din studiile existente reiese că familia este principalul mediu de proveniență a copiilor străzii, ea fiind responsabilă de 80% din cauzele de ajungere a copiilor în stradă. Circa 14% din copii provin din instituții de ocrotire ale statului, în timp ce 6% din aceștia ajung în stradă ca urmare a unor dorințe individuale. În mod evident, în spatele acestor date se poate înțelege absența interesului părinților în creșterea și educarea copiilor.