Mihai Deaconu

„Ziua copilului – un moment de bilanț și reflecție”

Duminică, 1 iunie, s-a sărbătorit Ziua copilului. A fost o zi în care copiii au fost în centrul atenției: porți deschise pentru ei în cadrul instituțiilor, diverse evenimente dedicate lor, declarații conform cărora ne pasă de copiii țării și facem tot posibilul pentru a le fi cât mai bine și, în general, toată atenția politicienilor și decidenților ațintită asupra lor. Odată trecut și 1 iunie însă, realitățile celor aproximativ 4 milioane de copii din România, prezente în studii și cuantificabile în cifre în fiecare an, rămân aceleași.

Adevărul este că în România copiii, ca și alte categorii de vârstă de altfel, nu o duc prea bine. Spre deosebire de adulți, care au tăria și capacitatea emoțională și fizică de a se redresa, copiii sunt precum o pagină nescrisă, iar orice este scris odată nu poate fi întotdeauna șters. Contextul familial în care se nasc și cresc, condițiile financiare, orice boală netratată sau care ar fi putut fi prevenită, ce și cum învață la școală lasă asupra copiilor noștri urme mult mai mari decât asupra adulților și mult mai mari decât părem a înțelege dacă ne uităm la politicile din domeniu în România și îi transformă, pe viitor, în adulți disfuncționali, din punctul multora de vedere, care, de asemenea, sunt ignorați, neînțeleși sau neajutați de politicile statului.

Două aspecte deficitare majore se relevă în România atunci când vorbim despre copii: sănătatea și educația. Pe hârtie, copiii noștri beneficiază de toate drepturile și facilitățile necesare. Practica este cu totul altă poveste. O conferință națională organizată în urmă cu o săptămână privind sănătatea copiilor din România și soluțiile pentru îmbunătățirea acesteia a adus la suprafață aspecte și cifre care ar trebui să ne trezească la realitate.

Spicuim dintre acestea: România are mortalitatea infantilă cea mai ridicată din UE și este pe primul loc și în ceea ce privește abandonul copiilor, al numărului de nașteri și avorturi raportate în rândul adolescentelor. Totodată, unul din doi copii din mediul rural suferă de anemie, malnutriție și rahitism. Copiii bolnavi de cancer nu beneficiază de infrastructura necesară, iar cei nenăscuți sau abia născuți nu beneficiază din partea statului de posibilitatea de a avea în cazul anumitor boli un diagnostic precoce și tratament preventiv care le-ar face viața mai ușoară și ar costa statul, pe termen lung, mult mai puțin. În România nu există prevenție, nu mai există Facultatea de Pediatrie și nu există educație pentru sănătate. De altfel, în sesiunea trecută, ați respins inițiativa colegului meu Ciuhodaru de a introduce educația pentru sănătate ca disciplină obligatorie de studiu. În punctul său de vedere nefavorabil de atunci, Guvernul a considerat că programul său național „Educația pentru

sănătate în școala românească” este de ajuns, iar principiul descentralizării în învățământul românesc primează în acest caz, înțelegându-se că sănătatea nu este o prioritate educațională generală.