Liviu Bogdan Ciucă

## „Ziua Drapelului Național”

La data de 26 iunie, în fiecare an, se sărbătorește Ziua Tricolorului, sărbătoare instituită prin Legea nr. 96/1998. S-a considerat că drapelul național este simbolul cel mai sfânt al românilor și manifestările dedicate lui pot contribui major la formarea și consolidarea sentimentelor patriotice. De altfel, în toate țările, drapelul de stat are acest rol de întărire a patriotismului, în jurul lui solidarizându-se, la bine și la rău, fiecare popor. Un astfel de comportament nu poate fi acuzat de naționalism șovin. Nicio formă de respect față de propriul drapel, nicio formă de punere a acestuia în evidență nu pot fi etichetate critic.

Dar de ce 26 iunie? Pentru a afla un răspuns la această întrebare trebuie să privim în trecut, mai exact în prima jumătate a secolului XIX. Astfel, din 1834, când țările române au început să se dezvolte din punct de vedere economic, când conștiința națională cerea unitatea și libertatea țării, domnitorul Țării Românești, Alexandru Ghica Vodă, a obținut de la otomani învoirea „de a pune steag românesc corăbiilor negustorești și oștirii”. Dacă steagul destinat corăbiilor avea două culori (galben și roșu), cel atribuit armatei era compus din trei (roșu, galben și albastru) și un vultur la mijloc. Acesta este socotit drept începutul adoptării tricolorului pe pământ românesc.

O altă informație o descoperim printre mărturiile lui Jean Alexandre Vaillant, potrivit căruia tricolorul ar fi fluturat pentru prima dată în ziua de 29 iulie 1839, pe muntele Pleșuva, zona Comarnic. Astfel, arborarea de către Vaillant a tricolorului ca drapel al Principatelor este, poate, cea mai veche atestare documentară a acestui fapt. Pentru noi, cei de astăzi, este un prilej de adâncă emoție gândul că acei țărani și ciobani anonimi din Comarnic, adunați în jurul tricolorului pe muntele Pleșuva au fost poate martorii neștiutori ai unui eveniment istoric de mare semnificație pentru făurirea națiunii noastre, ca și faptul că atunci, în ajunul „regenerării” noastre ca națiune, s-au găsit alături de

acel drapel un francez și un român, ca o întruchipare simbolică a unei prietenii ce a înfruntat veacurile.

Coroborând primele informații cu mărturiile lui Vaillant, rezultă în primul rând o constatare neașteptată: tricolorul românesc era cunoscut încă din deceniul 4 al secolului XIX drept simbol național, așadar cu cel puțin un deceniu înainte de oficializarea sa. Atenția ne este atrasă și mai mult de anul revoluționar 1848. Tricolorul a fost adoptat ca simbol al națiunii în prima zi a victoriei revoluției burghezo-democratice (1848–1849), 14/26 iunie, când a avut loc abdicarea domnitorului Gheorghe Bibescu, instaurarea Guvernului provizoriu de la București și promulgarea Decretului nr. 1, de instituire a drapelului național.

Mai puțin cunoscut este însă faptul că el exista, am putea spune, _in pectore_ , în inimile revoluționarilor încă de mult timp. El a fluturat poate pentru prima oară odată cu izbucnirea Revoluției din februarie 1848 de la Paris, pe Hôtel de Ville, primăria capitalei franceze, alături de celelalte steaguri ale „naționalităților”. Poate pentru prima dată tricolorul românesc a fost înfățișat public, ca simbol vexicologic național, în contextul aceluiași an revoluționar 1848, după 25 februarie, la Paris, când o delegație de tineri români a mers în „cântări de libertate” la Primăria Parisului, să felicite guvernul provizoriu.