Oana Mioara Bîzgan-Gayral

„Ziua internațională a drepturilor copilului”

Ieri, 20 noiembrie, am sărbătorit Ziua internațională a drepturilor copilului. O zi care ar trebui să fie notată cu roșu în agenda fiecărui politician. În fiecare an, de întâi iunie sau de începutul anului școlar, mergem în teritoriu, ținem discursuri și vizităm școli. Vorbim despre copii și despre cum ei sunt viitorul României.

Viitorul nu pare deloc luminos și statisticile vă pot confirma aceste lucruri. Școlile în care noi ținem discursuri sunt adesea adevărate calvaruri pentru elevi. În stări avansate de degradare, fără avize ISU, adesea fără apă curentă sau facilități, școlile din România, mai ales în mediul rural, nu sunt pregătite pentru a educa următoarea generație.

Ar trebui, atunci, să ne mirăm oare că ele devin laboratoare de darwinism social?

În România, unul din trei copii a fost umilit în fața colegilor, iar cei mai afectați de _bullying_ sunt băieții cu vârste între 9 și 12 ani. Fetele, pe de altă parte, sunt expuse la hărțuire sexuală de pe băncile școlii, cu mult înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, după cum am văzut recent cu ocazia campaniei #MeToo. Împreună, indiferent de gen, copiii noștri trăiesc sub spectrul sărăciei și al excluderii sociale. Conform datelor Eurostat, unul din doi copii din România e expus riscului de sărăcie sau excluziune socială. Mai mult, spre deosebire de marea majoritate a statelor europene, în România numărul copiilor expuși acestor riscuri a crescut între 2010 și 2016, iar sărăcia vine și cu simptome conexe. România este pe primul loc din Uniunea Europeană la numărul de mame minore, aproape 5% din nașterile anuale provenind din rândul minorelor. Sărăcia duce și la abandon școlar și la copilării pierdute, alte două domenii în care România conduce detașat la nivelul Uniunii Europene.

Ce putem face noi, ca parlamentari, pentru a îmbunătăți această situație dezastruoasă? Poate cel mai bun lucru pe care îl putem oferi următoarei generații e accesul la educație. România nu stă bine la educație, în ciuda premiilor și medaliilor de la diverse olimpiade pe care le câștigăm an de an, pentru că sistemul nostru de educație e unul care nu poate impune un nivel mediu ridicat, axându-se, în schimb, pe câțiva copii „superdotați”, în timp ce mii de copii sunt lăsați în urmă, abandonați de sistem.

Avem nevoie de un sistem de educație care nu abandonează niciun copil, care să îi ajute pe cei defavorizați să ajungă la același nivel cu cei cărora natura sau privilegiile le-au dat un avantaj. Avem nevoie de un sistem de educație care să educe copiii din punct de vedere sexual, pentru ca mii de fete de școală și liceu să nu mai devină mame an de an. Și, nu în ultimul rând, avem nevoie de un sistem de educație echitabil din punctul de vedere al genului. An de an, sute de fete și tinere femei sunt direcționate cu „duhul blândeții” spre domenii „tradițional” feminizate. Acest lucru trebuie să se oprească, dacă dorim să avem cu adevărat echitate de gen, în viitor, în profesii.