Ion Dumitru

## „Zona montană, în pericol.”

Zona montană din România cuprinde 7.320.000 hectare, fond funciar peste 32% din suprafața țării, din care terenuri agricole 2.900.000 hectare, păduri și vegetație forestieră circa 4.000.000 hectare. Pășunile ocupă 1.280.000 hectare, fânețele 940.000 hectare, iar arabilul numai circa 616.000 hectare.

În zonele montane trăiesc circa 3.600.000 locuitori, din care circa 2,1 milioane agricultori în 954.000 de gospodării cu vechi tradiții în creșterea animalelor și cu o dispersie mare în teritoriul montan. Zona montană include 27 de județe, 656 de comune, 89 de orașe și municipii, 3.320 de sate.

În perioada 1990–2010 evoluția zonei montane demonstrează o stare de regres și criză majoră prin:

– reducerea dramatică a efectivelor de ovine și taurine în cuantum cuprins între 50% și 80%, în funcție de zonă;

- exodul masiv al tineretului din zona de munte spre

- urban sau în străinătate;

- abandon agricol definitiv;

- îmbătrânirea accentuată a populației montane, respectiv

- a producătorilor agricoli;

- creșterea alarmantă a stării de sărăcie;

- sprijin scăzut din partea statului și a Uniunii Europene

- pentru gospodăriile montane;

- lipsa locurilor de muncă.

Având în vedere diferențele tehnologice, economice și de mediu natural între câmpie/deal și zona montană, ca și modul de viață, este strict necesar să se evite amestecul celor două tipuri de economie și formă de viață în procesul de reglementare, în susținerea intereselor specifice ale producătorilor agricoli/crescători de animale.

Echiparea profesională specifică, diferențiată, a zonei de munte trebuie să reprezinte o urgență cu caracter recuperativ și totodată durabil, de permanență.

Numărul mare și dispersia accentuată, ca și specificul economic pluriactiv al gospodăriilor montane, determină necesitatea unui număr mai mare de specialiști față de zonele de câmpie și de deal.

Marginalizarea agriculturii montane este evidentă, există riscul pierderii de către România și de către Uniunea Europeană a unui mare segment economic și al creării în Carpați a unei disoluții economice, însoțită de depopulare și pierderea identității culturale.

Consider că încercările timide de particularizare a agrozootehnicii montane din ultimii 20 de ani s-au lovit de multă incompetență și iresponsabilitate – la județe și la centru.

Țările dezvoltate ale Uniunii Europene, inclusiv țările din est, aplică strategii și politici diferențiate pentru zonele montane, prin care s-a reușit în mare parte menținerea agriculturii, valorificarea resurselor și stabilizarea populației montane în limite rezonabile.