Angel Tîlvăr

## „137 de ani de demnitate deplină!”

În istoria unui popor există o serie de date care, prin puternica lor semnificație, amintesc de trecutul acestuia, de permanența sa, de marile sale realizări. În acest context, trecutul reprezintă temelia prezentului, așa cum prezentul reprezintă garanția viitorului.

Nici istoria poporului român nu face abstracție de la această regulă, fiind presărată cu o multitudine de astfel de date, adevărate borne în formarea și în dezvoltarea culturii și civilizației noastre. Dintre acestea însă, îmi permit să afirm că data de 9 mai 1877 reprezintă, poate, cea mai importantă dată a istoriei noastre de două ori milenare! Căci ce eveniment din istoria unui popor poate fi, oare, mai important decât cel care, prin urmările sale, consfințește suveranitatea și independența acestuia, dreptul său la autodeterminare, la a-și decide propriul destin? Nu întâmplător am folosit, până la acest punct al materialului meu, conceptul de „popor”, și nu conceptele de „țară” sau de „stat”. Atât țara, expresie a teritorialității unui popor, cât și statul, reprezentarea juridică a acestei teritorialități, nu sunt altceva decât dovezile vii și temeinice ale existenței și ale voinței poporului. Nu există popor, nu există, în mod evident, nici țară și cu atât mai puțin nu există stat!

Insist asupra acestui aspect deoarece doresc să evidențiez faptul că obținerea independenței de stat a unei țări reprezintă mult mai mult decât dreptul acesteia de a stabili propriile-i relații diplomatice și de a avea proprii săi conducători. Câștigarea independenței de stat înseamnă, în primul rând, o cotitură majoră în destinul unui popor, în prezentul și mai ales în viitorul acestuia, înseamnă descătușarea capacităților sale creative și, nu în ultimul rând, înseamnă recuperarea și, în egală măsură, afirmarea deplină a demnității sale. De altfel, însuși Mihail Kogălniceanu, la acea dată ministru de externe în cabinetul prezidat de Ion C. Brătianu, spunea, în istorica sa alocuțiune susținută în fața plenului Camerei Deputaților la data de 9 mai 1877, următoarele: „...suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare!”, stabilind astfel, în termeni lipsiți de echivoc, faptul că, dincolo de orice alte interpretări, independența proaspăt proclamată servește, în primul rând, intereselor poporului român și corespunde pe deplin năzuințelor acestuia.

Iată, așadar, câteva dintre argumentele pe care eu le consider ca fiind suficiente pentru susținerea afirmației conform căreia în existența poporului nostru și în cea a oricărui alt popor suveran este greu de găsit o dată istorică a cărei importanță să poată rivaliza cu cea în care poporul respectiv și-a câștigat independența. Obținută de cele mai multe ori ca rezultat al unor îndelungate și temeinice eforturi, care presupun, de regulă, sacrificii umane și materiale imense, cucerirea suveranității și independenței este

percepută de orice popor civilizat ca un dar sacru primit din partea generațiilor anterioare, pe care fiecare dintre generațiile care se succed are obligația de a-l păstra intact și de a-l prețui la justa sa valoare.