Bogdan-Alexandru Bola

„9 Mai – o zi mare pentru istoria României și a Europei” Ziua de 9 mai are în conștiința poporului român, mai ales pentru noi, dobrogenii, o dublă semnificație – citirea Proclamației independenței de stat la 9 mai 1877 în Parlamentul României și ziua de naștere a Uniunii Europene, 9 mai 1950.

La 9 mai 1877, conform dorinței populației, armatei, opiniei publice, grupurilor politice și guvernului, are loc o sesiune extraordinară a Adunării Deputaților, unde avea să se proclame independența României. Parlamentul a adoptat Declarația de independență în aceeași zi, principele Carol promulgând-o a doua zi, pe 10 mai, sub numele de „Proclamație”, și a dat ordin să fie publicată în Monitorul Oficial.

Mihail Kogălniceanu, ministrul afacerilor străine, arăta că, fiind stare de război cu Înalta Poartă, legăturile cu puterea suzerană fiind rupte, „Suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare” _._

În aplauzele deputaților și ale mulțimii care participa la dezbaterile de la acea vreme, Kogălniceanu accentua: „În stare de război, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenți; suntem națiune de sine stătătoare. Avem domn de sine stătător. Însă, domnilor, aci se oprește travaliul nostru? Aci se oprește misiunea noastră? Am ajuns la scopul urmărit nu de azi, ci, pot zice, de secole și mai cu deosebire urmărit de la 1848 încoace? Mai întâi de toate, domnilor, să ne facem întrebare: ce am fost înainte de declararea războiului? Fost-am noi dependenți către Turcia? Fost-am noi provincia turcească? Fost-am noi vasali ai Turciei? Avut-am noi pe sultanul ca suzeran? Străinii au zis aceasta; noi nu am zis-o niciodată. Noi nu am fost vasali. Sultanul nu a fost suzeranul nostru, însă, era ceva, erau niște legături _sui generis_ ; niște legături care erau slabe când românii erau tari; niște legături care erau tari când românii erau slabi.”

Proclamarea independenței de stat a României a fost apogeul unei politici bine pregătite în toate detaliile sale. Era o nouă expresie a politicii românești, de a pune Europa în fața faptului împlinit.

Atitudinea puterilor europene față de proclamarea de către România a independenței naționale a fost, în general, rezervată și rece1