Raisa Enachi

„Abandonul școlar și consimțământul politic al indiferenței” La recensământul din 2011, România avea o populație de 20,1 milioane de locuitori, iar în 2021, conform estimărilor INS, populația rezidentă a României era de 19,1 milioane de locuitori. Cel mai ridicat nivel al populației României a fost înregistrat în anul 1992, când țara avea 22,8 milioane de locuitori.

În anul școlar 2018–2019, 6% dintre elevii din mediul urban au abandonat școala, comparativ cu 18,9% din mediul rural, conform datelor oficiale publicate de către Ministerul Educației. Cele mai mari rate de abandon școlar sunt observate în comunitățile rurale sărace, unde perturbarea procesului educațional în timpul pandemiei a cauzat cele mai profunde pierderi la nivelul sistemului educațional.

Reducerea abandonului școlar timpuriu este o componentă care impune măsuri imediate, cu atât mai mult cu cât, ca urmare a crizei sanitare, nivelul abandonului școlar este mai degrabă în creștere decât în scădere.* Așa cum ne așteptam, cifrele, încă destul de mari, ne plasează pe ultimul loc din Europa, din cauza sărăciei, a infrastructurii școlare necorespunzătoare și, de multe ori, a distanțelor mari de parcurs până la unitățile de învățământ, aspecte care obligă mulți elevi să părăsească timpuriu școala. Cererea de digitalizare rapidă, precum și imposibilitatea efectuării cursurilor în timpul pandemiei au prezentat noi obstacole în calea educației, care au fost exacerbate de problemele preexistente.

Planul care se dorește a fi urmat implică reducerea ratei abandonului școlar timpuriu, la nivel național, la 9% până în 2030 – de la 15,7% în 2019, 16,4% în 2018 și 18,1% în 2017. Totuși, în cadrul unei conferințe de presă, urmată de ședința de guvern, domnul ministru al educației, Sorin Câmpeanu, a rămas strict în registrul declarativ, omițând să explice cum vor fi efectiv implementate aceste măsuri.