Dumitru Gheorghe Mircea Coșea

Activitatea mea de deputat, dar și de cadru didactic m-a condus la concluzia că deficitul nostru de educație este mai grav decât deficitul contului curent.

Nu mă refer la deficitul de educație al celor de pe stadioane și nici al celor pentru care democrația înseamnă lipsa oricărei responsabilități civice — în cazul lor, deficitul se referă la educația celor șapte ani de acasă — mă refer la deficitul sistemului național de educație. Este un deficit pe care ar trebui să-l tratăm nu numai cu mai multă atenție, dar și cu mai mult curaj. Este momentul să avem curajul renunțării la mitul „calității excepționale” a școlii românești, cu care continuăm să ne amăgim, și să recunoaștem că școala românească este departe de a mai avea o calitate măcar compatibilă cu cerințele educației contemporane. Nu ar fi cea mai mare tragedie dacă încă mai avem analfabeți, dar este tragic faptul că peste 50% din „alfabetizații” cu bacalaureat nu știu să scrie corect românește și n-au citit nimic din literatura noastră clasică (așa reiese din comunicatul oficial al rezultatelor ultimului examen de bacalaureat).

Să nu ne amăgim nici cu rezultatele olimpicilor noștri. Ei nu sunt o emanație a școlii, ci a meditatorilor antrenori. Sunt o minoritate care nu are nimic în comun cu orele de clasă. Pregătirea lor se face în afara clasei, cu alte metode, cu altă exigență și cu... alți bani.

Din 1990 până în prezent, fiecare ministru al învățământului a dorit să fie reformator, numai că reformă după reformă a dus la antireformă. Frecvența mare a schimbărilor, inacceptabilă pentru un proces care își măsoară rezultatele în generații, a anihilat ceea ce am fi putut numi „tradiția” învățământului românesc, fără a pune în loc o concepție modernă, cu valențe europene. Este adevărat că s-a reușit în cărțile de istorie înlocuirea lui Mihai Viteazul cu o prezentatoare de telejurnal, dar nu s-a reușit înlocuirea vechilor metode de predare cu cele specifice învățământului modern. Elevul și studentul român sunt încă obligați să memoreze sute de pagini și formule, să învețe mai multă matematică superioară, fizică și chimie decât va avea nevoie în două vieți de astronaut, dar mai puțină literatură, istorie, filozofie, economie și limba engleză decât are nevoie doar într-o jumătate de oră de interviu pentru angajarea la o firmă multinațională. Sistemul nostru educațional nu pregătește tânăra generație pentru viața și economia reală a secolului al XXI-lea, ci doar pentru rezolvarea grilelor stereotipe de la trepte, bacalaureat sau licență.

Da, știu, stimați colegi, veți spune că nu are cum să fie altfel, atâta timp cât profesorii sunt prost plătiți, cât majoritatea clădirilor școlilor stau să se dărâme, cât nu avem în școli nici destule calculatoare, dar nici destule toalete igienizate.

Aveți dreptate, finanțarea învățământului este o problemă, o foarte mare problemă! Și va continua să fie, deoarece bugetul românesc nu va avea nici în viitorii zece ani destui bani pentru a oferi educației sumele de care ar avea nevoie.