Ioan Dumitru Puchianu

„Agonia CNSAS-ului, recomunizarea României?!”

A existat odată o Proclamație de la Timișoara și un punct 8 cerut spontan de la balconul Operei și emanat sincer din sufletul timișorenilor care au ieșit în stradă, un punct 8 care cerea decomunizarea noii Românii și ruperea de trecut. Ruperea, dar nu și uitarea. Acesta era, în esență, mesajul punctului 8 din Proclamația de la Timișoara. O idee care a înfierbântat toată România, o idee care a avut nevoie de 9 ani ca să dărâme toate zăgazurile care i-au fost ridicate în cale. Primul a fost deloc regretatul CPUN, adică tribuna

neocomuniștilor care s-au văzut, la propriu, peste noapte propulsați din eșalonul 3–4 al vechiului regim în prim-plan politic revoluționar. Și au profitat din plin! Au luptat prin toate mijloacele ca umbra comunismului să dăinuie și să se facă simțită și în viitor.

A fost nevoie de 9 ani pentru ca ideile Proclamației de la Timișoara să se materializeze, de data aceasta prin înființarea Consiliului Național de Studiere a Arhivelor Securității, un organism legal constituit, cu personal și buget propriu și, mai ales, cu atribuții clare de funcționare. Nemulțumirea unora a fost mare, iar frica altora și mai mare.

Dar cum „cârtița” comunistă moare, dar nu se predă, vajnicii slujitori ai nostalgicului regim au făcut tot ce se poate ca să îngroape CNSAS cât mai repede și cât mai bine, mai ales după ce această instituție făcuse câteva dezvăluiri mai mult decât șocante despre unii oameni politici, până atunci persoane cât se poate de „respectabileˮ. Și pentru ca totul să fie făcut sub masca unei totale transparențe și în spiritul legalității, verdictul a fost dat de Curtea Constituțională, deci de acea instituție a statului deasupra căreia nu mai există decât Dumnezeu, de singura instanță de judecată din România unde nu există cale de recurs, de acea unică instanță unde judecători în robe purpurii fac ca legea să se aplece supusă în fața deciziilor Domniilor Lor.

Decizia desființării CNSAS a fost o decizie premeditată, dar duritatea măsurii a stârnit atâtea reacții încât până și Guvernul Tăriceanu s-a văzut obligat să ia o poziție.

Să nu ne îmbătăm cu apă rece: soluția propusă de Guvern, ca printr-o ordonanță de urgență să se permită funcționarea, sub altă formă, a CNSAS nu este decât un paliativ, căci o agonie penibilă și dureroasă pentru o instituție ca CNSAS este mai dureroasă decât desființarea totală. Dacă se va permite transferul, fie și numai al unui singur dosar din arhivele CNSAS, activitatea acestuia este compromisă, iar rezultatele vor fi puse sub semnul întrebării.

Nu trebuie să existe suspiciuni asupra activității membrilor CNSAS, iar pentru aceasta este necesară păstrarea stării de transparență actuală.

Faptul că Consiliul Național de Studiere a Arhivelor Securității nu va mai da direct verdicte de colaborare sau noncolaborare cu fostele structuri nu schimbă datele problemei, munca de cercetare și probatoriul fiind baza oricărui dosar. Este bine ca acestea să rămână apanajul CNSAS, urmând ca apoi justiția să dea verdictul final. Asta, atunci când vom avea în fruntea justiției un ministru care să vrea să respecte legea, indiferent de interesele politice personale... ceea ce încă nu avem.