Constantin Gãucan

ªi eu vorbesc în nume personal.

Am o experienþã de 18 ani în învãþãmântul postuniversitar, pânã în Õ90 ºi dupã 10 ani de învãþãmânt particular conducând un Colegiu de tehnicã dentarã. Evident, cã în ultima posturã am bãtut, sã spunem, lumea în lung ºi în lat pentru a vedea care sunt sistemele de învãþãmânt occidentale ºi care sunt tendinþele, mai ales europene în legãturã cu învãþãmântul superior. Nu ne-am învârti atâta în jurul acestor probleme dacã am analiza altfel, am pune altfel lucrurile. Noi scoatem un produs pe piaþã. Cui i-l vindem? Scoatem zeci de mii de diplome universitare ºi ºomeri. Sigur, am putea spune e un beneficiu: copiii ãºtia se instruiesc câþiva ani ºi nu-i scoatem pe piaþã ºomeri. Este un mare avantaj, este adevãrat. Dar produsul final, cine-l cumpãrã? Are România capacitatea în anii aceºtia ºi în anii urmãtori sã cumpere absolvenþi de patru ori mai mulþi decât pânã în Õ89, când erau bine distribuiþi, redistribuiþi ºi exista, într-adevãr, o eficienþã a absolventului universitar? Tendinþele occidentale ºi europene, cã la ele facem, în primul rând, referinþe sunt un pic schimbate ºi anume creºterea eficienþei produsului final prin reducerea numericã, asta înseamnã cel mai ieftin învãþãmânt, este perfecþionarea produsului pe care-l avem pe piaþã în vederea creºterii eficienþei ºi atunci nu ne-am mai învârti foarte mult în jurul acestor probleme. Alt lucru pe care vi l-aº supune atenþiei este acela legat de observaþiile la ce s-a întâmplat în România.

Pânã în Õ89 am avut 120.000 de absolvenþi, acum avem deja aproape 400.000Ñ500.000 de absolvenþi de învãþãmânt superior. Ce se întâmplã cu ei, asistãm cu toþii la acest lucru. Ce s-a întâmplat cu învãþãmântul de stat, chiar dacã au fost bani câþi au fost sau au fost bine administraþi, totuºi, n-am asistat la o îmbunãtãþire a condiþiei materiale, a bazei materiale a universitãþilor, ci din contrã o proliferare a numãrului facultãþilor de stat? Iar îmi veþi spune: ”Foarte bine, are ºi Baia Mare, are ºi oricare orãºel din þarã o universitate sau o facultate pentru creºterea prestigiuluiÒ. Sigur cã acelaºi buget prin înfiinþarea, triplarea universitãþilor ºi a facultãþilor particulare, evident, cã a fãcut ca banii pentru baza materialã a universitãþilor cu tradiþie ºi care ºi-au validat pe plan internaþional ºi mondial produsul au fãcut sã se subþieze. Aceiaºi bani împãrþiþi la 20, în loc de 5 universitãþi mari, evident, cã a dus la altceva. A dus la înfiinþarea de discipline, disciplinuþe cu toatã linia de la profesor pânã la ultimii asistenþi, banii s-au dus în salarii ºi mai puþin, de fapt, în pregãtirea în sine ºi a îmbunãtãþirii modernizãrii bazei materiale în învãþãmântul de stat, încât discuþiile astea care se poartã ºi care s-au mai purtat, fãrã a þine cont, mie mi se pare cã nu vedem pãdurea din cauza copacilor, dar noi trebuie sã ne referim... Tot vrem sã umflãm, sã ridicãm, sã înmulþim învãþãmântul, ºi de stat ºi particular, dar produsul cine ni-l cumpãrã?! Bun, învãþãmântul este o instituþie cu bãtaie mare, ca ºi cultura, cu zeci de ani, ca ºi sãnãtatea. Putem sã facem niºte anticipãri pe un termen de 5 ani, de 10 ani, dar s-a încercat vreun studiu, vreo corelare între produsul finit ºi puterea de absorbþie, între numãrul absolvenþilor ºi piaþã? Pentru cã dacã s-ar proceda în acest fel, atunci am vedea cã nu trebuie sã umflãm ci sã reducem, aºa cum tot Occidentul a redus universitãþile ºi cifra de ºcolarizare ºi au pus accent pe instituþiile care scot un produs final pe piaþã ieftin, mã refer la colegii, în cazul acesta, care se pot susþine, dacã vor sã urmeze învãþãmânt de lungã duratã, au o meserie cu care se pot susþine.