Marius Rogin

„Alegerile prezidențiale din Ucraina – un pas înainte” La începutul anului 2010, populația Ucrainei decide cine îi va conduce destinele în perioada 2010–2015.

Un scrutin prezidențial marcat de amânări, repercusiuni grave ale crizei financiare și probleme de constituționalitate, dar și de un interes sporit din partea electoratului într-o țară în care identitatea cetățenilor oscilează între un Vest prooccidental euroatlantic și un Est cu privirea îndreptată înspre vulturul bicefal al Kremlinului. În cursa pentru Președinția Ucrainei s-au înscris 18 candidați, iar campania electorală, începută pe 17 octombrie 2009, conform legislației Ucrainei, aflată pe ultima sută de metri, a cunoscut toate etapele și ingredientele de la obișnuitele promisiuni până la scandaluri cu acuzații de pedofilie și altercații violente.

Alegerile prezidențiale și parlamentare precedente au arătat că în Ucraina simpatiile populației se grupează în trei mari zone: de est, de centru și de vest. Astfel, regiunile (oblasti) din estul țării, considerate ca nuclee rusofile, votează majoritar cu șeful Partidului Regiunilor, Viktor Ianukovici, iar cele de centru sunt dominate de simpatizanții actualului prim-ministru Iulia Timoșenko, zona de vest fiind cea care l-a sprijinit masiv pe Viktor Iușcenko, care în prezent nu se mai numără printre favoriți. În aceste condiții, lupta pentru câștigarea fotoliului prezidențial de la Kiev s-a concentrat îndeosebi pe câștigarea alegătorilor din partea de vest a țării, unde spiritul naționalist este accentuat.

Potrivit sondajelor de opinie, candidatul prorus Viktor Ianukovici, a cărui alegere controversată din 2004 a declanșat Revoluția portocalie, urmată de victoria opozantului său prooccidental Viktor Iușcenko și a actualului premier Iulia Timoșenko, este favoritul pentru acest scrutin. Pe locul doi în sondaje se află Iulia Timoșenko. Blocul Ucraina Noastră-Autoapărarea Poporului (NU-NS), ce includea în 2007 nouă partide de centru-dreapta ce îl sprijineau pe actualul președinte, Viktor Iușcenko, și avea în parlament 72 de deputați, în ultimele luni s-a fărâmițat în 14 partide, fiecare având propriul candidat la președinție, din rândul unor foști miniștri sau deputați. Dintre cei 72 de parlamentari, 40 o sprijină acum pe Iulia Timoșenko (coaliția democratică), iar din restul de 32, doar 17 și-au mai afirmat susținerea pentru Iușcenko (gruparea „Pentru Ucraina!”).

În cadrul Congresului Mondial al Ucrainenilor, Iulia Timoșenko a declarat că sprijină necondiționat ideea ca limba ucraineană să rămână singura limbă oficială de stat din țară. În schimb, Viktor Ianukovici a afirmat în discursul său electoral că susține ca și rusa să fie limbă de stat, ceea ce îi poate aduce voturi în estul și sudul țării. Însă, conform analiștilor politici, această opțiune i-a scăzut semnificativ șansele de a-i convinge pe alegătorii din vestul țării și – într-o oarecare măsură – din regiunile centrale ale Ucrainei. De remarcat faptul că, pentru a compensa acest deficit, Viktor Ianukovici a încheiat cu organizația care reprezintă interesele românilor din Ucraina un acord în care își ia angajamentul să obțină pentru limba română statutul de limbă oficială la nivel regional, în schimbul susținerii sale la alegeri de către minoritatea română. Mai mult, pentru a da o și mai mare deschidere discursului său și a miza pe sprijinul minorităților, Ianukovici susține că, „pentru a rezolva problema limbii oficiale, ar fi suficient ca Ucraina să adopte o lege privind limbile, prin care să implementeze cerințele Cartei europene a limbilor regionale”. În replică, candidatul Sergey Tighipko l-a acuzat pe Ianukovici de trădare și comerț cu integritatea teritorială a Ucrainei – acuze grave care însă nu i-au adus cine știe ce câștig electoral, semn că discursurile de tip sovietic nu prea mai au aderenți –, afirmând că „Ianukovici nu poate să nu știe că organizațiile românilor ucraineni și autoritățile României aflate în spatele lor consideră Bucovina de Nord și sudul Basarabiei teritorii anexate ilegal de la România”.