Ana Adriana Săftoiu

Am să-mi permit, doamnelor și domnilor parlamentari, să încerc să-mi justific, de fapt să vă spun de ce insist în a-mi prezenta demisia și n-am vrut să o retrag.

Am intrat în Parlamentul României extrem de încrezătoare și-mi depun demisia cu multă amărăciune. Nu mi-a cerut-o partidul și nu pot să-mi retrag demisia invocând disciplina de partid, după ce am aclamat acest lucru și l-am susținut convinsă că este singura metodă de a forța puterea să accepte declanșarea alegerilor anticipate.

Știu, demisia unui singur om nu schimbă cu nimic situația actuală a țării. E un act individual de voință și care poate exprima pentru fiecare altceva. Depinde în ce bancă ne aflăm. Renunț la mandat, refuzând să mă mai păcălesc și să-i amăgesc pe oameni.

Parlamentul este instituția cu cea mai scăzută încredere în rândul cetățenilor. Sondajele arată că avem o cifră, avem un procent format dintr-o singură cifră. Să spun că doar unii sunt responsabili, puterea sau opoziția, ar însemna să simplific lucrurile politicianist. Îmi permit însă să afirm, dragi colegi, că primii responsabili sunt cei aflați la primul mandat. Și suntem în procent de peste 80 la sută.

Mai grav e că acest mandat a fost câștigat pe vot uninominal. Am reușit să mai compromitem încă două cuvinte, „nou” și „tânăr”, în politică.

Reprezentăm aici mai mult voința conducerii partidelor decât interesele cetățenilor, cărora, din punctul meu de vedere, le-am mai luat încă o speranță, speranța că a aduce oameni noi și tineri în Parlament înseamnă să schimbi lucrurile în bine.

Mă consider unul dintre parlamentarii care nu au trișat cu acea penibilă condică de prezență la care, după 3 ani de zile, chiar nu vrem să renunțăm, care nu și-a dat cartela de vot altui coleg și nici nu a acceptat giumbușlucuri. Folosesc cuvântul „giumbușlucuri”, e un eufemism, desigur, dar vă mărturisesc că am disprețuit tot timpul verbiajul turbulent de la acest microfon și reușim de multe ori să nu ne ridicăm la ceea ce înseamnă sau ce ar trebui să fie Parlamentul – elita clasei politice.

Cred – și colegii mei din Comisia pentru educație pot să infirme, dacă spun neadevăruri – că am încercat să susțin orice idee și orice propunere bună, indiferent cine a inițiat-o. Au fost multe momente în care au venit propuneri din partea PDL-ului, de exemplu la Legea educației, unele bune, unele cumplit de rele, dar nu mă interesa apartenența politică a

celui care propunea, mă gândeam doar dacă acel lucru ajută pe cineva.

Din păcate, și probabil că asta este logica nefericită după care funcționăm, am constatat că atunci când ești la putere criteriul nu e nicidecum ceea ce propui. Da, e o frustrare, mi-o mărturisesc, frustrarea nu e întotdeauna, să știți, în sens peiorativ, am încercat prin una dintre inițiative să reglementez un domeniu groaznic: Legea manualelor școlare.

De un an și jumătate s-a pierdut printr-un sertar, sigur, atunci când am propus-o ministerul a aplaudat inițiativa. Colegii mei din comisie au fost de acord că lucrurile semnalate sunt reale. Din întâmplare nu mă aflam în banca cea bună, în banca puterii, așa încât să pot să-mi termin sau să duc la sfârșit un demers. Luați-o, dacă vreți, ca pe o frustrare, încă o dată vă spun, dar eu cel puțin mi-o asum.