Ioan Vulpescu

532 cuvinte

Analiza discursului

Populism: 0 · fără
Anti-pluralism: 0 · fără
DQI: nivel 1 · justificare inferioară
Voce: —

Codat de flash-lite. Metodologie

Discurs

„Anul Cantemir”

Prin Legea nr. 38/2023, anul 2023 a fost instituit ca fiind Anul cultural Dimitrie Cantemir și Ciprian Porumbescu. Pe 21 august 2023, s-au împlinit 300 de ani de la moartea lui Dimitrie Cantemir, iar la începutul acestei luni, 350 de la nașterea marelui cărturar, evenimente importante, care au trecut la fel de neobservate ca și Centenarul Marii Uniri*, aniversat în 2018. Multă fală, mult advertising, *nicio construcție memorială care să dureze și să contribuie la diversificarea formelor de patrimoniu cultural1 2

În contextul ședinței

corelate acestor aniversări.*

Puțini știu însă – și e momentul, dar și contextul

oportun să facem această evocare – că repatrierea osemintelor lui Dimitrie Cantemir a fost posibilă la intervenția lui Nicolae Iorga. Datorită lui am putut prăznui 300 de ani de ani de la moartea cărturarului Cantemir, la Biserica Sfinții Trei Ierarhi. Nu mulți sunt cei care au citit discursul lui Nicolae Iorga despre Dimitrie Cantemir, cu prilejul aducerii în țară a rămășițelor lui pământești.

Îl descrie ca fiind un om de o curiozitate rece, așa cum numai savanții pot nutri față de cercetare, un conducător care a vrut puterea nu de dragul dominației, ci pentru binele țării lui, dar mai ales un spirit care a fost, citez, „osândit pe viață la ospitalitatea unui neam care abia se deștepta la cultura înaltă de care așa de larg se împărtășise”.

Prin urmare, „el trăia în trecut”. Nu de puține ori, din această așteptare ca țara lui să se îndrepte, a generat o cultură a speranței, câștigând libertăți Moldovei și jucând cu egală demnitate oricărui alt omolog la masa politicii externe europene. Însă, după cum observă Iorga, parte din puterea lui Cantemir venea din flexibilitatea și curiozitatea în fața lumii, din nevoia de a cartografia curiozități, imperii, dinastii actuale și dispărute, de a vedea lumea cu rost, de a înțelege de ce pacea e un fenomen de graniță, nu o stare de fapt. Polonia și Olanda erau pe lista lui de slăbiciuni, pentru că „aveau de propus ceva ce se va impune în vremile de azi”. Și se pare că spiritul lui anticipativ a fost corect. Politica răsăriteană însemna, în timpurile sale, emancipare, o fină arhitectură instituțională, o formă de urbanism privilegiat.

Pentru toate acestea, regretul lui Nicolae Iorga este acela că lui Cantemir providența nu i-a îngăduit să îmbătrânească în scaun – am fi văzut, probabil, o altă țară, cu un caracter politic mai ferm și mai erudit.

Mă tem însă că, dacă Iorga găsea în Cantemir un om care trăia în trecut, doar pentru că acolo își găsea resursele prin care ar fi putut construi un proiect de țară mai bun, astăzi, este tot mai greu să înțelegi prin această privire înapoi altceva decât o încremenire profundă și o respingere prin ignoranță a modernizării. Nimeni nu își mai permite un Cantemir, la 300 de ani de la plecarea lui* – cei care așteaptă un timp mai bun se zbat între a fi naivi și a fi utopici*, cei care au dorința de a vedea alte societăți nu sunt mai mult decât turiști, iar cei care vorbesc despre Iorga și Cantemir rămân nostalgici* al căror ecou, poate, va răsuna pentru cei care speră că România are puterea să se îndrepte!