Viorel-Gheorghe Coifan

Aº mai adãuga o dimensiune, cea creºtinã, în sensul autentic al cuvântului. Sângele curs ºi amestecat pe caldarâmurile strãzilor din Timiºoara nu avea nici naþionalitate, nici culoare confesionalã. Atunci când oamenii îngenuncheau, se rugau ºi strigau: ”Existã Dumnezeu!Ò, se clama nu numai un adevãr profund, se oficia o liturghie.

Existã obiceiul ca, de fiecare datã când se comemoreazã începutul Revoluþiei, sã se facã o scurtã cronologie a evenimentelor, pentru ca cei mai tineri, pe atunci copii, sã înþeleagã ce s-a întâmplat, de fapt, în sãptãmâna 16 Ñ 23 decembrie 1989, în Timiºoara.

Nu voi aminti nici de eternele cozi la magazinele alimentare, nici de frigul îndurat într-un noiembrie cu o iarnã prea devreme instalatã, nici de cele douã ore de program TV cu ode ºi omagii, nici de multe altele. În multe pãrþi ale þãrii se trãia cu mult mai greu ºi oamenii erau mult mai necãjiþi.

Totul a început în 16 decembrie, într-o sâmbãtã, când tot mai mulþi timiºoreni s-au alãturat protestului tãcut, dar ferm, al concitadinilor lor, enoriaºii protestanþi, cei mai mulþi maghiari, din faþa Templului Reformat din Piaþa Maria. Unii veneau din curiozitate, alþii din solidaritate, însã nemulþumirea mocnea în toþi. Nu mutarea pastorului L‡szl— Tškes în altã parohie a constituit cauza revoluþiei în Timiºoara. Ea a fost doar una dintre scânteile ce au declanºat vâlvãtaia.

Poetul Ion Monoran, îmbrãcat într-un pulovãr alb, a oprit un tramvai ºi a blocat circulaþia. Atunci s-au auzit primele lozinci anticeauºiste, care, în scurt timp, au devenit anticomuniste. Nu se mai condamna un om, ci un întreg sistem. Represiunea nu începuse, însã. Oamenii Securitãþii, infiltraþi printre demonstranþi, notau, provocau, iar noaptea au început sã aresteze. În acea noapte, în care cei strãini de comporamentul timiºorean au spart vitrinele magazinelor, au furat ºi au tulburat liniºtea publicã, la ordin, a început totul. Protestatarii trebuiau etichetaþi drept ”huliganiÒ.

Duminicã, 17 decembrie, a fost ziua neagrã, când, pentru prima datã, dupã-amiazã, au început sã moarã oameni împuºcaþi. Erau ºi coloane de manifestanþi, dar ºi mulþi curioºi. Glonþul, însã, nu alegea. Neexistând nici o logicã, teroarea se instala rapid. În noaptea de sâmbãtã spre duminicã a avut loc masacrul din Calea Girocului, un cartier de blocuri locuit, în mare parte, de muncitorii veniþi din Moldova, Ardeal, din întreaga þarã.

Pentru a recupera un tanc imobilizat de manifestanþi, soldaþii au primit ordin sã tragã ºi au tras în oamenii de pe stradã, din casa scãrilor, de la blocuri, din apartamente. O ploaie caldã, cu tunete, declanºatã brusc, a împrãºtiat mulþimea, a spãlat sângele ºi a oprit o nebunie. A fost o ploaie binecuvântatã.

În 18 decembrie, Timiºoara era un oraº ocupat. Armata, Miliþia ºi Securitatea efectuau operaþiuni de curãþare în cartiere, pe strãzi, în spitalele pline cu rãniþi. Cadavrele celor uciºi au fost furate de la morgã de cãtre Securitate ºi apoi au fost arse, transformate în cenuºã ºi aruncate în canal, undeva, la marginea Bucureºtiului. Oamenii erau încã arestaþi, umiliþi, bãtuþi, torturaþi. Pe treptele Catedralei Mitropolitane, aproximativ 30 de tineri au desfãºurat un steag tricolor, fãrã stemã, au aprins lumânãri ºi au cântat ”Deºteaptã-te române!Ò Suflete curate, ce iubeau libertatea, tinereþea, þara cãreia doreau sã-i fie folositori. Au fost întâmpinaþi cu foc executat în plin, la comandã. Unii au reuºit sã fugã, cei mai mulþi au rãmas, însã, pe loc, rãniþi sau morþi.