Daniel Constantin Barbu

## **Domnul Daniel Constantin Barbu:**

Vă mulțumesc, domnule președinte al Senatului. Domnule președinte Constantinescu, Domnule prim-ministru,

Domnilor președinți, Doamnelor și domnilor miniștri, Domnilor generali, Stimați colegi,

Atunci când a decis ca 1 Decembrie să fie Ziua Națională a României, Adunarea Constituantă din 1991 a făcut o alegere înțeleaptă. A făcut-o însă dintr-un motiv oarecum greșit. După două decenii de național-comunism, ziua de 1 decembrie 1918 ajunsese să fie privită ca un eveniment –

cel mai important, desigur – dintr-o serie lungă de episoade ce au dus la constituirea statului național al românilor.

Neîndoielnic, prima decizie a Adunării de la Alba Iulia a fost aceea de unire a tuturor românilor, dar și a teritoriilor locuite de ei, într-un singur stat. Este de just ca la 1 decembrie să celebrăm unificarea românilor într-o națiune indivizibilă. Numai că aceasta nu a fost singura măsură decretată de Rezoluțiunea de la Alba Iulia. Și nici măcar nu a fost decretată ca o împlinire metafizică a unor năzuințe de veacuri.

Unirea a fost decretată ca un act de luciditate politică, deopotrivă democratic în gândire și radical în acțiune. Unirea a fost asociată mai întâi cu înfăptuirea desăvârșită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieții publice. Și nu e o surpriză pentru mine că învățatul meu coleg, domnul Hașotti, a evocat deja acest punct.

Trei erau trăsăturile acestui regim curat democratic:

– mai întâi, deplină autonomie pentru comunitățile naționale și religioase din cuprinsul noului stat. Românii din Ardeal, Banat și Țara Ungurească fuseseră privați până în 1918 de o asemenea autonomie și nu erau dispuși să o refuze la rândul lor celor care le-o tăgăduiseră în trecut;

– apoi, libertatea neîngrădită și necondiționată de exprimare și de gândire;

– în sfârșit, „votul obștesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporțional pentru ambele sexe”.

Ne-am obișnuit să celebrăm Unirea cu zel patriotic. Dovedim oare același entuziasm față de întregul program de la 1 decembrie 1918?

După aproape un veac, autonomia comunităților locale rămâne încă de făcut. La un an de la Rezoluțiune, autoritățile de la București nu s-au arătat dispuse să dea drept de vot femeilor, care au fost nevoite să aștepte încă aproape trei decenii pentru a deveni cetățeni cu drepturi depline. Nu au trecut două luni de când acest Parlament a încălcat, sub comandamentul unui populism de conjunctură, spiritul și litera Rezoluțiunii de la Alba Iulia. Pentru participanții la adunare, votul pe comune era nu numai un drept, dar și o responsabilitate, un drept și o responsabilitate a celor cu rădăcini în comunitatea lor locală, un gest de solidaritate cu viața și munca comunității. Pentru participanții la Adunarea de la Alba Iulia, familiari și ei, ca și noi astăzi, cu un vast fenomen de migrație și emigrație, votul prin corespondență ar fi fost o contradicție în termeni, o fantezie de neconceput.