## Doamnelor și domnilor deputați, Domnule ministru,
Am ascultat cu interes textul moțiunii Grupului parlamentar al Partidul Național Liberal, cu un titlu care îmi amintește și de alte poziții asemănătoare ale unor lideri
actuali din Partidul Democrat Liberal, „La sănătate, nimic nu este sănătos.”
De la început trebuie să spun că nu sunt de acord cu textul în integralitatea lui, dar consider că ideea punerii în discuție a domeniului este de mare actualitate. Ar trebui să explic afirmația și aș rezuma ideea prin două observații: nu cel mai bine în domeniu a fost atunci când ministrul era cel care a citit moțiunea astăzi, și nu Partidul Social Democrat a creat dezastrul roșu-portocaliu pe care îl susține moțiunea.
Încercând să las deoparte textul moțiunii, fără a-l respinge, evident, aș încerca să vă rețin atenția cu câteva imagini ale stării actuale de sănătate din România. Că ar trebui ca sănătatea românilor să reprezinte o prioritate a guvernanților este nu numai o axiomă, ci este o obligație majoră, o responsabilitate, aș zice, unică; că s-au făcut eforturi în ultimii 20 de ani pentru ca sistemul să devină eficient și mulțumitor pentru toți actorii implicați, este o realitate, atât prin dezvoltarea platformelor tehnologice, cât și asigurarea unui nivel de trai mai bun pentru lucrătorii din domeniu. De ce? Este o întrebare la care se încearcă a se răspunde de către toți factorii implicați, dar cheia rămâne încă în cutia Pandorei, care, desfăcută, cred că nu ar fi plăcut să funcționeze pe sistemele sofisticate de închidere a realităților din sistem, și mă refer, în special, la banii injectați în el.
Nu aș vrea să mă refer la trecut, pentru că sunt adeptul ideii care spune că tot ce urmează a mai existat. Și nu noutățile trebuie să ne impresioneze, de fapt, și să ne inflameze până la un nivel de excludere a tot ceea ce se încearcă, spre binele națiunii, pe care ministrul sănătății este obligat să o privească integral și egal pentru toți.
Eu cred că ministrul sănătății nu este neapărat reprezentantul unei anume guvernări sau a unei anume etnii. El, în fapt, gestionează și organizează domeniul pentru întreaga populație a țării, de la nou-născuți la bătrâni, indiferent de orientarea lor politică sau de rasă.
Aș ridica, totuși, în discuție trei idei: realitatea scăderii finanțării pentru sănătate, stipulată în moțiune. Este cunoscut că suntem la nivelul cel mai scăzut al repartizării din produsul intern brut, extrem de trist față de angajamentele preelectorale ale tuturor partidelor politice, care visau la 6%, fapt care este o realitate dureroasă.
Nu ar însemna foarte mult, dacă urmările acestei decizii nu ar fi extrem de grave. Eu cred că bugetul a fost conceput și aprobat pentru un popor sănătos în totalitatea lui, bolnavii fiind pe aici, pe undeva.
Medicina primară, cu rol preventiv, este în acest moment și în așa fel bugetată, încă incapabilă să-și îndeplinească menirea. Segmentul prespitalicesc al depistării și al diagnosticului bolilor este un domeniu de mult uitat de stat, lăsat pe mâna unei realități extrem de controversate a pieței, în care banul este zeificat, iar omul rămâne un obiect – și îl citez pe Ioan Petru Culianu: „un obiect căruia i se oferă servicii”, cum i se spune, sau ne bucurăm că spunem „modern” – și bolnavii, pacienții, sunt priviți drept cazuri, la care se adaugă diverse epitete „ponderat sau de alt gen”, o retorică care mie mi se pare ușor deplasată.
Spitalul, în condițiile de astăzi, rămâne o casă săracă și adesea insalubră, care își propune doar să găzduiască boala, într-o încercare terapeutică plătită fie de bolnav, domnule ministru, fie de personalul medical care încă mai are comportament apostolic.
Se încearcă categorisiri, uneori bizare, amestecând lucrurile într-o manieră cel puțin discutabilă, vizând bugetări
diferite. Aș da și eu un exemplu, cum au dat și cei care au vorbit înaintea mea. V-aș întreba: ce se întâmplă, că e vorba, totuși, de hotărâri luate în timpul guvernării dumneavoastră, cu platforma Spitalului Clinic Fundeni, cel mai bun și cel mai mare spital din România, un spital de vârf, de excelență și de învățământ?
Cum putem explica că acest spital a fost distrus prin orgolii, înființându-se două institute și deci două administrații, pe lângă cea existentă, a Spitalului Clinic Fundeni, că în acest spital – și cred că sunteți de acord cu mine, că suntem mult prea bogați – sunt în momentul actual doi roboți Da Vinci, în aceeași clinică, unul cumpărat de Universitate, cu ajutorul ministrului educației din guvernarea trecută, unul acum, situație, cred, de neîntâlnit nicăieri în lume.
Nu se poate ca un consilier de-al dumneavoastră, în funcție, să gestioneze doi roboți Da Vinci, care se apropie de 3 milioane de euro, ca investiție, într-o instituție care a reușit a-și tripla administrația în condiții de criză. La ce ajungem?
Păi, la ce ajungem se vede foarte clar: târg penibil de medici, împinși printr-o zănoagă strâmtă a veniturilor mai mari din țările bogate, și nu împinși din cauza lipsei lor de la mesele acelor bogați, ci de calitatea lor, care este, evident, bună și dorită de ei.
Coplata, un sistem astăzi total necontrolat, doar de un amărât de fir telefonic, pus la dispoziție de Romtelecom, pentru cei care nu apucă să dea mai din zori telefonul penibil al programării la doctor.
Impunerea unor taxe pe medicament, elegant denumită „clawback”, cost care va face să scoatem din ce în ce mai mulți bani din buzunare pentru medicamente care vor lipsi din rafturile farmaciștilor români. Și lista ar putea continua, dar nu cred că este bine să vă rețin în continuare atenția.
Am urmărit Capitolul VI al textului moțiunii, privind politica de cadre. La acest subiect, nu aș avea decât o mică observație de făcut: dacă un guvern de dreapta socotește că o categorie profesională școlită timp de, în medie, 22 de ani, poate fi retribuită cu un punctaj asemănător celor cu 10–14 ani de școală, nu ne mai putem mira că îi pierdem. Pentru mine, acest sistem care a adus medicul alături de categorii la fel de onorante, dar cu școlarizare mult mai mititică decât a unui doctor, rămâne o enigmă, o enigmă pe care nu am putut să o comentez, având în vedere că legea respectivă s-a luat printr-o responsabilizare interesantă a Guvernului.
Dacă nu-i putem plăti cum se cuvine, și nu putem să-i plătim pe doctori, măcar să folosim – și nu vorbesc numai de doctori – personalul medical, să folosim inteligența de a-i obliga, prin contracte, să răsplătească efortul poporului român pentru educarea și pregătirea lor în specialitate. Cred că ar fi o soluție, decât ca acești oameni să-și găsească loc de muncă în zone mai fertile din punct de vedere financiar, care, într-adevăr, le oferă ceva mai mult decât putem noi oferi.
Cred că în managementul Ministerului Sănătății și al unităților din subordinea lui – și rămân la o idee pe care o am mai de demult – ar trebui folosiți profesioniștii din sistem, cu școli de management, dar nu orice fel de școală de management. Trebuie folosiți oameni profesioniști ai sistemului, care să fi făcut o școală de management serioasă, conform, evident, Procesului Bologna.
Punctul 3, pe care aș vrea să-l dezvolt, și ultimul, este legat de Capitolul IX al moțiunii, care se referea la
acreditarea și la descentralizarea sistemului românesc de sănătate, foarte curând.
Reforma, în fondul ei, mie, personal, îmi este dragă. Reforma este o constantă a istoriei omenirii. În acest Parlament, dar nu în clădirea asta, în urmă cu mai mult de 100 de ani, marele dramaturg Barbu ȘtefănescuDelavrancea, om politic, conservator la vremea aceea, spunea, parafrazându-l pe Schiller, despre reformă: „Domnilor, torța sfântă a reformei nu trebuie lăsată pe mâna orbului căci, în mișcarea lui neputincioasă și nevinovată, poate transforma totul în scrum.”
Să nu mergem către o astfel de idee, pe care, cu excelența pe care o avea, a rostit-o în Parlament tatăl „Apusului de soare”. Este oare momentul apropierii de comunități a spitalului, domnilor din conducerea Ministerului Sănătății? Au aceste comunități sau vor avea în perioada imediat următoare, înțeleg, iulie, fondurile necesare consumurilor normale, dar impresionante ale acestor unități?
De ce nu ar fi mai corect să recunoaștem ineficiența unora dintre ele, și deci desființarea lor sau reconversia către domenii mai necesare situației sănătății populației noastre. Și aș vrea să mă refer doar la un segment al ei, și anume cel sătesc. Nu există, cred, o pătură socială care să sufere mai profund din cauza alterării din sistemul de sănătate – care alterare nu o pun pe seama dumneavoastră, decât această talpă a țării, care nu are nici medic – și medicul poate fi și desculț, ca în textul chinezesc al moțiunii – nu are nici unde se duce, prea departe, uneori, de locurile unde poate fi tămăduit, și cu drumuri prea proaste pentru a ajunge acolo.
Și atunci mor în liniște lângă fântânile lor.
După părerea mea, și cu asta termin, sistemul de sănătate, cel de învățământ și, de ce nu, agricultura ar trebui să devină priorități în măsură să ne ridice puțin deasupra poziției rușinoase în topurile europene, acolo unde, din păcate, am ajuns și ne menținem cu o stăruință bună pentru idealuri mai bune decât cele pe care le avem.
Vă mulțumesc.
Acest discurs nu este încă acoperit de analiza de discurs (acoperire curentă: 2020 →). Vezi metodologia.