Kerekes Károly

## **Domnul Kerekes Károly:**

Stimată doamnă președinte, Stimate domnule prim-ministru...

Mă scuzați, n-am observat că a plecat. Stimați colegi,

Stimați invitați,

Am să dau citire unui text din partea grupului nostru parlamentar, ce reprezintă gândurile noastre cu privire la această zi solemnă, la această ședință solemnă, pe care n-aș vrea s-o folosesc, nu avem intenția s-o folosim pentru campanie electorală, pentru că ar fi injust și imoral față de aceste persoane, despre care este astăzi vorba aici.

Trebuie să-i dau dreptate domnului coleg Ioan Cindrea. Nu trebuie să politizăm această zi, nu trebuie să politizăm problema persoanelor cu handicap. Potrivit uzanțelor parlamentare, întotdeauna guvernele sunt acelea care inițiază proiectele de lege pentru ratificarea convențiilor internaționale. Să reținem bine acest lucru.

Săptămâna trecută, am participat, la Londra, la o ședință, la o consfătuire a Uniunii Interparlamentare. Am avut ca temă

drepturile persoanelor cu handicap. Trebuie să știți că există o presiune uriașă asupra tuturor țărilor pentru a ratifica această convenție despre care am vorbit și astăzi.

Stimate doamne,

Stimați domni,

Ca reprezentant al Grupului parlamentar al UDMR, în persoana mea ia cuvântul unul dintre acei parlamentari care a avut ocazia să participe, un urmă cu 17 ani, după schimbarea de regim, la dezbaterea și adoptarea primelor acte normative în domeniul protecției persoanelor cu handicap, și anume a Legilor nr. 53, respectiv nr. 57 din 1992.

Aceste acte normative, adoptate de forul legislativ al societății democratice din România, au constituit primii pași în încercarea de a așeza la un loc normal, demn, preocuparea față de acei semeni care, din cauza unor handicapuri fizice, senzoriale, psihice sau sociale, au nevoie de sprijinul societății.

Noi, legiuitorii de atunci, am pornit cu ideea că reformularea întregului cadru legislativ referitor la persoane handicapate, aceasta fiind atunci terminologia uzuală, va asigura șanse maxime de integrare socială reală a fiecărei persoane cu handicap.

Ulterior, s-a dovedit, însă, că am fost naiv crezând că tot ce am prevăzut în primele două legi amintite se va și realiza, se va și concretiza. Nu ne-am dat seama că societatea românească nu a fost suficient familiarizată cu problemele persoanelor cu handicap, deși era o prioritate absolută formarea opiniei publice în sensul înțelegerii problemelor reale ale persoanelor cu handicap, al întăririi solidarității sociale și al responsabilizării comunității, nu s-a preocupat suficient de aceste chestiuni. Este grăitor faptul că aceste deziderate au apărut sub formă de principii doar după 14 ani, în Legea nr. 448/2006.

Sunt de părere că putem adopta sute de legi, dar, dacă nu se fac eforturi pentru schimbarea mentalității, nu vom putea îmbunătăți situația.