Stenogramă plen

În continuare, dați-mi voie să-i dau cuvântul domnului prim-ministru Emil Boc.

Domnule prim-ministru, vă rog.

**Domnul Emil Boc** – _prim-ministrul Guvernului României_ **:**

Doamnă președinte al Camerei Deputaților, Doamnelor și domnilor deputați,

Dragi invitați,

Încep prin a vă mulțumi și a felicita conducerea Camerei Deputaților și Fundația „Licinium” pentru această idee și pentru această inițiativă, în premieră în România, de a organiza la cel mai înalt nivel, în forul reprezentativ suprem al poporului român, Parlamentul României, o zi internațională

care se marchează pretutindeni, Ziua de luptă împotriva discriminării persoanelor cu handicap.

În foarte multe țări democratice din lume se spune că gradul de democrație se măsoară și în modul în care societatea știe să respecte principiul egalității de șanse și, implicit, protecția drepturilor persoanelor cu handicap.

Protecția persoanelor cu handicap, asigurarea principiului egalității de șanse sunt, cu alte cuvinte, indicatori ai gradului de democrație al unei țări. Cu cât o țară reușește să facă față standardelor minimale și cu cât reușește să pună în practică lucrurile trecute în strategii adoptate fie de Guvern, fie de Parlament, cu atât gradul de democrație al acelei țări este mai mare.

Principiul egalității de șanse a tuturor cetățenilor a fost consacrat în Constituția României prin revizuirea din anul 2003, când pentru prima dată acest principiu a fost explicit trecut în textul Constituției.

Practic, egalitatea de șanse înseamnă că toți cetățenii României, indiferent de etnie, indiferent de avere, origine socială, religie, handicap, toți sunt egali în fața legii și a autorităților publice și toți trebuie să aibă dreptul și posibilitatea de a-și exercita drepturile și obligațiile prevăzute de Constituție.

Este evident că, în cazul persoanelor cu handicap, statul trebuie să ia măsuri active, statul trebuie să ia măsuri de intervenție pozitivă, tocmai pentru a asigura egalitatea de șanse. Un stat nu se poate face că uită și că nu vede că pentru a fi cu adevărat respectat acest principiu, statul trebuie să intervină prin măsuri active atât în domeniul educației, atât în domeniul locurilor de muncă, cât și în ceea ce privește mediul social, în ansamblu, de abordare a problemelor persoanelor cu handicap.

Guvernul pe care-l reprezint este angajat să își onoreze angajamentele cu privire la respectarea drepturilor persoanelor cu handicap. Asta nu înseamnă că nu mai avem nimic de făcut și că totul este prefect. Dimpotrivă, chiar dacă avem o strategie în acest sens chiar din anul 2005, încă mai sunt multe lucruri restante sau lucruri care pot fi îmbunătățite, și mă refer aici la trei componente: componenta educațională, componenta locurilor de muncă și componenta socială în ansamblu.

Din acest punct de vedere, vreau să-i asigur pe toți cetățenii României, pe toți cei care, într-un moment sau altul al vieții, intră în categoria persoanelor cu handicap, că statul român nu i-a uitat și nu-i va abandona. Știu și sunt la curent cu problemele pe care le avem. Chiar aici, înainte de începerea ședinței, am discutat o parte dintre ele, de la problemele legate de accesul la școală și posibilitatea asigurării egalității de șanse pentru a avea acces la educație, de la necesitatea unei campanii mult mai eficiente și a unor politici pragmatice în privința ocupării locurilor de muncă de către persoanele cu handicap, de la problemele legate de administrațiile locale cu privire la necesitatea îmbunătățirii condițiilor care țin de accesibilitate, de semafoare inteligente pe stradă, de posibilitatea de a pune în practică politicile guvernamentale cu privire la accesibilitățile care trebuie să fie asigurate locuințelor persoanelor cu handicap, de la creditele care se pot acorda la achiziționarea de locuințe sau autoturisme, sau, de ce nu, la problemele legate de plata facturii la telefon sau a abonamentului radio-tv.

Sunt probleme pe care le cunoaștem și, împreună cu autoritățile de specialitate din cadrul Ministerului Muncii, încercăm ca aceste probleme să fie rezolvate și îmbunătățite față de cadrul existent. În încheiere, mai spun doar acest lucru: în această perioadă de criză, în această perioadă dificilă pe care o avem, vreau să vă asigur și pe dumneavoastră, ca de altfel pe toți românii, că nimeni nu va fi uitat, nimeni nu va fi abandonat. Dimpotrivă, între prioritățile pe care Guvernul le are se află aceea de a proteja în special categoriile sociale cele mai vulnerabile și care fac față cu greu vremurilor în care trăim, vremuri dificile provocate de criza economică.

Prin politicile pe care le vom promova în continuare, ne vom asigura că în acest stat pe care-l reprezentăm cei săraci nu vor deveni tot mai săraci, iar cei bogați tot mai bogați, adică să avem o prăpastie uriașă între diversele categorii sociale, ci, dimpotrivă, prin politici de solidaritate, vom încerca să asigurăm echilibrul societății, evident, concomitent cu pornirea și repornirea motoarelor economice, prin mecanismele specifice economiei de piață, în vederea protejării și menținerii locurilor de muncă.

Închei mulțumindu-vă încă o dată pentru invitația adresată și asigurându-vă de faptul că Guvernul României va fi alături, activ în rezolvarea problemelor cu care dumneavoastră vă confruntați, evident, sub controlul Parlamentului României. Vă mulțumesc.

## **Doamna Roberta Alma Anastase:**

Și eu îi mulțumesc domnului prim-ministru.

Dați-mi voie să-i dau cuvântul în continuare domnului Cosmin Jurcan, președintele Fundației „Licinium”.

## **Domnul Cosmin Jurcan** – _președintele Fundației „Licinium”_ **:**

## Dragi parlamentari,

Timp de patru ani ați fost aleși ca reprezentanți ai tuturor categoriilor sociale. Una dintre categoriile sociale cele mai importante este și comunitatea persoanelor cu handicap.

În fiecare colegiu în care ați câștigat există persoane cu handicap care au reprezentativitate. Problemele sunt multiple. Ceea ce în primul rând dorim este să ne facem din ce în ce mai auziți. Respectul se câștigă cunoscându-ne unul pe celălalt. Respectul se câștigă privindu-ne în ochi și investind. Investiția în potențialul persoanelor cu handicap este accesul la integrare. În momentul în care o persoană cu handicap are posibilitatea să studieze, să aibă o libertate de mișcare, i se oferă oportunitatea unei reale integrări printr-un acces la locul de muncă.

Avem, în acest moment, tineri cu handicap care își petrec adeseori viața în apartamente, în garsoniere, care nu pășesc afară, să simtă bucuria de a se plimba într-un parc, de a viziona un film sau o piesă de teatru. Pentru dumneavoastră, acestea înseamnă o normalitate. Pentru o persoană cu handicap ar însemna un privilegiu, ceva deosebit.

În acest context, vrem ca noi, cei care suntem aici, în jur de 160 de persoane cu handicap și aparținători, să fim niște mesageri. Pentru prima oară, în ultimii 20 de ani, un Parlament, Guvern și stat, reprezentat la nivel guvernamental și legislativ, dau importanță persoanelor cu handicap. Această atitudine vrem să se multiplice pentru a putea reuși, pentru a putea să transformăm persoana cu handicap dintr-un simplu consumator de servicii într-un prestator de servicii, astfel chiar și statul degrevându-se de niște responsabilități sociale. În momentul în care o persoană cu handicap devine un angajat, începe să producă și să introducă în economie resurse financiare, să dea ceva din nou societății. Acesta este dezideratul la care vrem să ajungem.

Vă mulțumesc.

Și eu îi mulțumesc domnului Jurcan.

Dați-mi voie să-i dau cuvântul domnului Francisc Simon, președintele Organizației Naționale a Persoanelor cu Handicap din România.

## **Domnul Francisc Simon** – _președintele Organizației Naționale a Persoanelor cu Handicap din România_ **:**

Doamnă președinte al Camerei Deputaților, Domnule prim-ministru,

## Domnilor parlamentari,

Stimați colegi, invitați la acest eveniment,

Dați-mi voie să felicit Fundația „Licinium” pentru această inițiativă de a organiza acest eveniment, să mulțumesc doamnei președinte al Camerei Deputaților pentru că a acceptat ca în această zi să aibă loc ședința festivă consacrată luptei împotriva discriminării persoanelor cu handicap. Merită să aducem mulțumiri tuturor celor care se apleacă asupra problemelor persoanelor cu handicap.

Dați-mi voie să încep cuvântul meu cu un citat dintr-un articol intitulat „Acces interzis!”, apărut în presa românească. În România, mare parte a vieții individul cu handicap și-o petrece izolat în casă, se uită la televizor, citește, dacă a avut șansa să învețe carte, și, dacă n-are pe cineva foarte apropiat care să aibă grijă să-l scoată din când în când afară, pentru că e greu să ieși din bloc când n-ai nici lift, iar vecinii se împotrivesc cu patimă și ură montării unei rampe, își petrece timpul ostoindu-și setea de socializare privind de după perdele normalitatea de afară.

Cât de normală este însă o societate care ostracizează, atât printr-o lege chițibușară, cât și printr-o atitudine ostentativă care, pe motiv că nu corespunde majorității, îl transformă într-un om invizibil?

În acest context, cât de departe este societatea românească de normalitate? E un exercițiu greu pentru un optimist.

Cât privește deschiderea, mentalitatea față de aceste persoane izolate și marginalizate, asta va mai dura. În momentul când sistemul de educație le va fi deschis, vom conștientiza diversitatea.

Numai când, în realitatea de zi cu zi, vom intra în contact cu persoanele cu handicap, vom conștientiza nevoile și drepturile lor. Până atunci, vor rămâne la statutul de oameni invizibili, privind pe după ferestre o normalitate care le este refuzată, peste care nepăsarea și afacerile personale pun încă semnul pe care doar ei îl văd și îl resimt dureros, de acces interzis.

Dar cine sunt persoanele cu handicap în România?

Conform Legii nr. 448/2006, „Persoanele cu handicap sunt acele persoane cărora, din cauza unor afecțiuni fizice, mentale sau senzoriale, le lipsesc abilitățile de a desfășura în mod normal activități cotidiene, necesitând măsuri de protecție în sprijinul recuperării, integrării și incluziunii sociale.”

Legea reglementează drepturile și obligațiile persoanelor cu handicap acordate în scopul integrării și incluziunii sociale a acestora.

Iată acum definiția persoanelor cu dizabilități, conform Convenției ONU din decembrie 2006 privind drepturile persoanelor cu dizabilități: „Persoanele cu dizabilități includ acele persoane care au deficiențe fizice, mentale, intelectuale sau senzoriale de durată, deficiențe care, în interacțiune cu diverse bariere, pot îngrădi participarea deplină și efectivă a persoanelor în societate, în condiții de egalitate cu ceilalți.”

Scopul Convenției este de a promova, proteja și asigura exercitarea deplină și în condiții de egalitate a tuturor drepturilor și libertăților fundamentale ale omului de către toate persoanele cu dizabilități și de a promova respectul pentru demnitatea lor intrinsecă.

Se observă diferența dintre cele două definiții și scopul reglementării drepturilor persoanelor cu handicap. Legea noastră pune accent pe lipsa abilităților de a desfășura în mod normal activități cotidiene și reglementează o serie de măsuri de protecție specială care diferențiază și discriminează persoanele cu handicap.

Or, dizabilitatea oamenilor nu trebuie acceptată ca un criteriu de diferențiere și discriminare.

Diversitatea caracteristicilor oamenilor, a lumii, a universului este atât de mare, încât stabilirea unor reguli de selecție sau de apreciere a oamenilor după criteriul „normal” sau „anormal” este o aberație. Și, totuși, persoanele cu dizabilități au fost și încă mai sunt considerate ca „anormale” în raport cu majoritatea oamenilor. Nu avem de unde să știm cine este om normal, cum este un rol normal pentru om sau o activitate normală pentru ființa umană. Cine stabilește aceste norme?

Refuzăm să le acceptăm în această diversitate care – în final – constituie unitatea și frumusețea Universului nostru.

„Toți diferiți, toți egali” a fost sloganul lansat de ONU pentru anul 1995. Activitățile desfășurate au avut menirea să demonstreze egalitatea ființelor umane în diversitatea lumii și au însemnat acceptarea egalității în diversitate, găsindu-se oportună înlocuirea conceptului de rol normal pentru un om, cu cel de rol echivalent cu al celorlalți membri ai societății.

Legile de protecție specială au fost și sunt legi discriminatorii pentru persoanele cu handicap. Această discriminare are ca rezultat atitudinea greșită, izvorâtă dintr-o mentalitate perimată față de persoanele cu handicap, care sunt percepute și privite invariabil ca oameni bolnavi, care nu pot desfășura niciun fel de muncă obișnuită sau nu pot îndeplini un rol considerat normal pentru un om.

Drept urmare, aceste persoane sunt izolate în familie sau închise în locuri unde sunt sortite aproape întotdeauna să ducă o viață în care le sunt negate drepturile și batjocorită demnitatea.

Măsurile luate de societate în baza acestor legi se bazează pe un concept de umanitate în care totul funcționează normal.

În timp ce se tinde către această normalitate, persoanele cu handicap sunt puse în situația de a supraviețui în locuri care sunt departe de viața obișnuită, familială și comunitară, și unde drepturile cetățenești sunt suspendate temporar, în așteptarea unei recuperări viitoare.

Ce se petrece după aceea în aceste locuri, adesea uitate de lume, nu este greu să ne imaginăm. Și, din nefericire, aceste lucruri au prea puțină legătură cu recuperarea și integrarea persoanelor cu dizabilități.

Este suficient să ne amintim de tratamentul la care au fost și încă mai sunt supuși asistații din Centrele de la Poiana Mare și Bolintin-Vale.

Etichetate ca un balast, ca un rebut al societății, persoanele cu dizabilități au fost și sunt excluse din viața socială, deseori izolate în instituții care, chiar dacă le asigură cazare și hrană, le frustrează de libertate, viață politică și socială, muncă și educație, intimitate, viață de familie etc.

Această politică se bazează pe concepte ca: milă, caritate, ajutor, pomană și menține persoanele cu dizabilități

în conștiința societății și chiar a lor proprie la statutul de cerșetor, de obiecte ale carității și milei, nepermițându-le să devină independente.

Faptul că sunt separate de societate, izolate de comunitate, le dezvoltă tendința și mentalitatea instituțională, ea însăși un handicap, prin aceea că împiedică reintegrarea, incluziunea în comunitate.

Oare statul român își mai poate permite continuarea unei asemenea politici față de problemele persoanelor cu dizabilități? Desigur că nu.

Tendințele din ultimii ani, măsurile preconizate, de restructurare și reorganizare a sistemului, trebuie să-și urmeze cursul firesc și mai îndrăzneț în aplicarea strategiei naționale pentru protecția, integrarea și incluziunea socială a persoanelor cu handicap în perioada 2006–2013, „Șanse egale pentru persoanele cu handicap, către o societate fără discriminări.”

Această strategie promovează principiul participării active a înseși persoanelor cu dizabilități la rezolvarea problemelor lor, principiu care are drept scop să garanteze realizarea drepturilor lor cetățenești, ca persoane cu șanse egale, să modifice modul tradițional de evaluare a persoanelor cu dizabilități și însăși organizarea societății, în așa fel încât să ofere acestei categorii de persoane respectul pentru drepturile și demnitatea lor, prin aceleași mijloace și aceleași locuri unde sunt protejate drepturile tuturor cetățenilor.

Noi nu suntem diferiți pentru că suntem persoane cu dizabilități, ci pentru că suntem ființe umane.

Se știe că în natură nu există ființe sau lucruri perfect asemănătoare. Atunci, de ce s-a inventat un model abstract de bărbat și de femeie care nu există în natură și de ce, pe baza acestui model considerat normal, se dau la o parte toți cei care nu corespund acestuia?

Astfel, persoanele cu dizabilități – bătrânii, invalizii și copiii – sunt tratate diferit, numărul oamenilor marginalizați, excluși, care nu se încadrează în limitele acestui model abstract crește tot mereu.

Toți oamenii sunt diferiți unul de celălalt, iar bogăția și frumusețea naturii umane constă tocmai în diversitatea ei. Putem spune, fără să greșim, că toți suntem diferiți, dar toți suntem egali.

Dumnezeu a creat omul după chipul și asemănarea Sa. De ce oare omenirea a fost de acord să apere flora și fauna de pe pământ, și nu este capabilă să apere diversitatea biologică a oamenilor, care au diferențe fizice și psihologice?

Diversitatea trebuie să fie recunoscută drept sursa prosperității, care face ca viața noastră să fie deplină și completă. Toleranța, acceptarea diferențelor dintre oameni și respectarea demnității umane sunt caracteristici și sentimente care fac parte din bogăția de valori etice și morale ale societății. Trebuie să dezvoltăm aceste valori și să luptăm ca ele să devină principii în baza cărora să se elaboreze legile sociale și politicile privind dizabilitatea. Numai astfel vom putea vorbi despre o reală, o adevărată integrare și incluziune în societatea românească a persoanelor cu handicap.

În încheiere, aș avea o întrebare: România când va ratifica Convenția ONU pentru drepturile persoanelor cu dizabilități? Putem spera că până la sfârșitul acestui an Parlamentul nostru își va face timp pentru a ratifica această Convenție și în baza ei să se modifice și legea actuală?

Vă mulțumesc pentru atenție.

## **Doamna Roberta Alma Anastase:**

## Și noi vă mulțumim.

Dau cuvântul, în continuare, doamnei Doina Drețcanu, președintele Autorității Naționale pentru Persoanele cu Handicap.

## **Doamna Doina Micșunica Drețcanu** – _președintele_

_Autorității Naționale pentru Persoanele cu Handicap_ **:**

## Domnule prim-ministru, Doamnă președinte al Camerei Deputaților, Doamnelor și domnilor deputați, Onorată asistență,

Așa cum s-a mai spus deja, aș vrea totuși să-mi permiteți și mie să subliniez că principiul egalității șanselor reprezintă o valoare fundamentală, pe care România o împărtășește, recunoscând faptul că protecția și promovarea drepturilor omului, în general, și a libertăților fundamentale, precum și posibilitatea de a se bucura pe deplin de acestea sunt esențiale pentru o participare activă a persoanelor cu handicap în societate.

În scopul realizării acestui deziderat, Autoritatea Națională pentru Persoane cu Handicap a procedat la evaluarea în detaliu a sistemului de protecție și, în acest sens, vă aduc și dumneavoastră la cunoștință câteva dintre caracteristicile existente la noi în țară.

La 31 decembrie 2008, erau înregistrate 631.199 de persoane cu handicap (copii și adulți).

Raportat la mediul de viață, 52% trăiesc în mediul urban, iar 48% în mediul rural.

Din punctul de vedere al reprezentării pe sexe, populația feminină reprezintă 54,5% din numărul total de persoane cu handicap.

Ponderea persoanelor cu handicap la populația României este de 2,93%, ponderea medie la nivelul țărilor din Uniunea Europeană fiind, spre comparație, de 10%.

Un element relevant pentru politicile noastre sociale viitoare este faptul că 97% dintre persoane se află în îngrijirea familiilor și/sau trăiesc independent, și numai 3%, și anume 17.275 de persoane, se află în instituțiile rezidențiale publice coordonate de Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap.

Numărul instituțiilor publice rezidențiale este de 297, iar calitatea vieții persoanelor asistate în aceste instituții, de cele mai multe ori, lasă de dorit.

Am realizat noi, ca Autoritate, de asemenea, importanța și necesitatea abordării integrate în elaborarea politicilor și a legislației naționale, astfel încât nevoile persoanelor cu handicap să fie reflectate în mod corespunzător în toate domeniile relevante, mai ales în ariile majore, ca de exemplu: locuința, educația, orientarea și formarea profesională, angajarea în muncă, îngrijirea sănătății.

Am început demersuri pentru încheierea de parteneriate și colaborări, pentru ca interesul persoanei cu handicap să fie bine reprezentat în toate domeniile care fac atingere vieții acesteia.

Ne preocupă să găsim cele mai bune soluții pentru a crește gradul de ocupare în muncă, mai ales a tinerilor, deplasând accentul pe evaluarea abilităților, mai ales a abilităților profesionale, pe potențialul creator.

Ocuparea unui loc de muncă este un element-cheie pentru participarea socială. Dorim să se conștientizeze faptul

că intrarea persoanelor cu handicap pe piața muncii reprezintă o valoare adăugată pentru societate.

Promovarea eliminării tuturor formelor de discriminare față de persoanele cu handicap de toate vârstele și, mai ales, față de femeile cu handicap, dar nu în ultimul rând față de persoanele cu handicap grav sau cu un alt grad de dependență, este și va rămâne o constantă a activității noastre.

Faptul că România, în prezent, se află în plin proces de ratificare a Convenției ONU privind drepturile persoanei cu dizabilități constituie o dovadă a voinței de a asigura acestor persoane un statut social și o viață decentă, eforturile noastre fiind destinate acestor obiective.

## Doamnelor și domnilor,

Convenția va însemna cel mai important moment de analiză a actelor și instrumentelor normative existente și va consfinți obligațiile față de protejarea și asigurarea drepturilor persoanelor cu handicap.

Specificul Convenției constă în faptul că este primul instrument juridic obligatoriu care vizează direct drepturile și libertățile persoanelor cu handicap, oferind un nivel de protecție fără precedent.

Suntem conștienți de eforturile care trebuie făcute pentru implementarea și monitorizarea Convenției, dar în același timp noi, ca autoritate, suntem mândri și ne asumăm responsabilitatea de a fi părtași la marea schimbare de abordare față de persoana cu handicap.

Persoanele cu handicap sunt printre cele mai vulnerabile, cele mai expuse riscului sărăciei, marginalizării și chiar excluderii sociale. Multe dintre acțiunile noastre sunt îndreptate spre diminuarea sau eliminarea efectelor discriminării bazate pe statutul social sau pe handicap și vom folosi orice prilej pentru a atrage atenția asupra acestora.

Faptul că anul 2010 este anul european al luptei împotriva sărăciei și excluderii sociale, declarat astfel prin Decizia nr. 1098 a Parlamentului European și a Consiliului Miniștrilor, ne dă posibilitatea de a ne continua și accentua acțiunile noastre și în anii următori.

De fapt, pentru noi, cei care lucrăm în Autoritate, fiecare zi înseamnă o acțiune de conștientizare, de informare, de schimbare a mentalităților. De exemplu, perioada 9 – 10 mai are o mare încărcătură din punct de vedere al respectării drepturilor omului pentru persoanele cu handicap. În acest interval, instituția noastră s-a raliat la acțiunile europene de același fel și a inițiat o campanie de conștientizare asupra dreptului de vot al persoanelor cu handicap.

Pentru aceste persoane, exprimarea dreptului de vot poate deveni o mare problemă, atâta timp cât există scări care nu pot fi urcate, uși pe care fotoliul rulant nu poate încăpea, rampe-obstacol, și nu facilitatoare pentru acces, trotuare de pe care nu pot coborî.

Această îndatorire a fiecărui cetățean, și mă refer la drepturi, dar și la îndatorirea de a vota, aceea de a merge la vot, naște obligații pentru noi, cei care trebuie să înțelegem nevoile specifice ale acestor persoane, să le respectăm și să le acordăm atenția și sprijinul necesar.

Doamnelor și domnilor,

Sunt, așadar, foarte multe lucruri de făcut, dar suntem conștienți că numai împreună – Legislativul, Guvernul și societatea civilă – trebuie să ne înțelegem și să lucrăm împreună, în respect pentru cei care așteaptă de multă vreme să fie egali cu noi.

Vă mulțumesc.

Și eu vă mulțumesc.

Dați-mi voie ca, în continuare, să-i dau cuvântul, din partea Grupului parlamentar al PD-L, doamnei Sulfina Barbu.

## **Doamna Sulfina Barbu:**

Doamnă președinte, Domnule prim-ministru, Stimați colegi,

Dragi invitați,

Cred că cea mai importantă lecție pe care o primim în viață este să învățăm să avem curaj. Este lecția pe care mi-aș dori întotdeauna să o înțeleg mai bine. Este primul lucru la care mă gândesc atunci când văd pe stradă, când văd lângă mine un om într-un cărucior cu rotile: curajul de a străbate drumul alături de mine.

Dacă ei ne învață să fim curajoși, trebuie să ne străduim noi mai mult să învățăm în fiecare zi, singuri, ce înseamnă solidaritatea și ce înseamnă implicarea, două cuvinte care, poate, și-au pierdut din sens, fiind prea des folosite și prea mult folosite aceste cuvinte fără sens, dar al căror sens adevărat cred că nu trebuie să obosim niciodată să-l căutăm.

Și, pentru asta, primul meu mesaj merge către cei care au avut curajul astăzi să vină aici să marcăm acest moment important, și le mulțumesc pentru gestul lor și pentru inițiativa de solidaritate de care au dat dovadă, și poate chiar și pentru curajul de a spune că vor de la noi implicare, că vor de la noi solidaritate, nu vor milă și nu vor din partea noastră nimic altceva decât ceea ce au dreptul să primească de la o societate democratică.

Vedem de multe ori gesturi singulare, vedem de multe ori că unele eforturi sunt sincere, în sensul integrării în societate a persoanelor cu dizabilități, dar, din păcate, în fața realității cu care trebuie să se confrunte acești oameni, faptele par de fiecare dată insuficiente și, în fața rezultatelor clare a ceea ce trebuie făcut pentru a-i susține, realizările s-au dovedit întotdeauna prea puține.

Se spunea aici că avem o strategie națională, și este adevărat că avem o strategie națională, dar poate a lipsit curajul de a o aplica pentru a avea rezultate concrete.

Modalitatea de determinare a dizabilității, din păcate, nu s-a simplificat, ci a devenit mult mai permisivă și pentru cei cu afecțiuni mai simple. Instituțiile care oferă servicii pentru persoanele cu dizabilități duc în continuare lipsă de personal calificat, și mai ales în cazul centrelor pentru dizabilitate mentală.

Se poate vedea, la o simplă privire, că instituțiile nu sunt pregătite, că locurile de muncă încă nu sunt accesibile pentru a-i primi pe acești oameni, că societatea creează bariere. Nu este o noutate, dar uneori nu facem nici cel mai mic efort pentru a-i primi pe acești oameni în societate, pentru a fi integrați în societate, și acest lucru este greu de înțeles, dar, mai mult, este greu de justificat de către responsabilii în domeniu și de către politicieni.

Aș vrea să nu fiu greșit înțeleasă. Nu vorbesc despre ajutor și nu plec de la premisa că aceste persoane au nevoie de mila noastră, nu. Vorbesc despre integrare și despre responsabilitatea celor care trebuie să lucreze ca persoanele cu dizabilități să fie integrate socioprofesional.

La toate aceste întrebări, la toate aceste lipsuri este un răspuns foarte clar: România are încă o problemă de mentalitate. Noi, membrii societății, avem probleme mari de mentalitate. Se întreține, în continuare, un sistem de asistență pasivă, bazată pe alocații, în locul politicilor de incluziune prin activitate, se întreține, în continuare, un

sistem bazat pe izolare, în locul programelor de implicare, se perpetuează politica repausului clinic, în locul sprijinului pentru mobilitate. De ce? Probabil, pentru că ne oferă iluzia propriei generozități și ne absolvă de obligația de a gândi curajos, cu voință, la ce anume trebuie făcut.

Curios este cum ne întoarcem din nou să dăm același examen de curaj pe care până acum responsabilii de multe ori l-au picat. Cred că cel mai important lucru pentru noi, oamenii politici, și pentru responsabilii în domeniu este să nu înlocuim căruciorul cu un șezlong sau cu un pat, că asta înseamnă izolare, asta înseamnă condamnare în continuare a persoanei cu dizabilități la izolare.

Nu am să vorbesc despre lipsa fondurilor, nu am să vorbesc despre faptul că de multe ori statul nu oferă fonduri pentru un cărucior sau pentru o cârjă persoanelor care au nevoie de aceste mijloace de deplasare, și, practic, aceste mijloace reprezintă singura modalitate de deplasare a persoanelor cu dizabilități.

Cel mai important lucru este să gestionăm, corect și eficient, fondurile pe care le avem și să promovăm politici care să ducă la transformarea persoanelor cu dizabilități din persoane asistate în persoane active și în persoane care să producă, la rândul lor, pentru societate.

Putem să ne ducem mai departe luptele noastre politice, putem să ne zbatem să ajungem fiecare dintre noi mai sus, însă, în fiecare zi, pe drumul pe care-l facem cu copiii noștri la școală sau aici, la tribuna Parlamentului, trebuie să încercăm să facem fiecare un efort personal de a sprijini persoanele cu dizabilități și de a-i considera membri importanți ai societății și ai comunităților în care ne desfășurăm activitatea.

Să facem eforturi reale noi, în Parlamentului României, concret, pentru a schimba viața acestor oameni.

Și vreau să anunț aici că Partidul Democrat Liberal a depus deja inițiativa de modificare a Legii nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, și vă invit pe toți membrii Camerei Deputaților și pe toți membrii Parlamentului României să lucrăm împreună astfel încât această lege să fie în concordanță cu legislația europeană și în concordanță cu Convenția Organizației Națiunilor Unite.

Invit și reprezentanții asociațiilor persoanelor cu handicap să participe și să contribuie la modificarea acestei legi, ca un prim pas privind politicile de schimbare a statutului de persoană asistată într-o persoană activă, care să producă în societate. Acesta este obiectivul nostru, al Partidului Democrat Liberal, și pentru asta ne sprijinim pe toate grupurile parlamentare din Parlamentului României, dar și pe reprezentanții societății civile.

Aș vrea să închei, spunând că sunt multe lucruri de făcut, și vom avea ocazia să dezbatem aceste politici la discuțiile și dezbaterile din comisii privind modificarea legii, dar fiecare dintre noi am fost aleși și am primit votul într-un colegiu uninominal.

Vă garantez că în fiecare colegiu există persoane cu dizabilități care au nevoie să fie privite ca membri importanți ai comunității locale și recunosc că în campania electorală am avut dialog cu persoanele cu dizabilități în colegiul din care vin, în Colegiul nr. 11 din București, și atunci m-am angajat să mă implic activ. Este datoria mea să-i reprezint aici, în Parlament, pentru a deveni cu adevărat oameni integrați în societate, și nu izolați într-o garsonieră, într-un apartament, într-o casă, ci oameni activi. Prezența lor astăzi aici cred că este un apel la noi, parlamentarii României, să facem legi bune, și mulțumesc domnului prim-ministru că a venit și Domnia Sa pentru a garanta că și Guvernul va aplica aceste politici în următorii ani în România, ca persoanele cu dizabilități să devină oameni care să producă în societate, să devină oameni care să-și valorifice potențialul pe care-l au în societatea românească.

Vă mulțumesc foarte mult și aștept cu interes să facem toate modificările la Legea nr. 448, pentru a pune în practică aceste politici.

Îi mulțumesc și eu doamnei Sulfina Barbu. Îi dau cuvântul în continuare domnului Teddy Necula, care este un tânăr regizor cu handicap.

## **Domnul Teddy Necula:**

Bună ziua!

Mulțumesc pentru răbdare. Scările sunt problema.

Eu sunt Teddy Necula, producător și regizor de film independent și creatorul campaniei media a Fundației „Licinium”.

Scuze pentru prunele din gură.

Am înțeles că trebuie să vorbesc despre succes. Păi, succesul meu drivă dintr-un noroc și o șansă. Norocul care mi-a venit de la Dumnezeu, să am lângă mine părinți foarte tari, prieteni, profesori care mi-au zis: „Da, tu poți să înveți aici!” și nu m-au trimis la o școală specială, și oameni care au avut încredere în mine.

Acum se pune problema așa: faci, la un moment dat, în viață, 18 ani, 20 de ani. Ai stat multă vreme în casă, ai citit sute de cărți, ai învățat foarte mult – nu este cazul meu... Am citit...– și vrei să treci mai departe, să faci ceva. Aici ai două posibilități: când vezi că ușile nu sunt prea larg deschise, fie te pui la televizor, în față, în fotoliu și devii un consumator și rămâi acolo, fie ești puțin mai căpos și-ți urmezi calea.

Vorbeam de șansa mea. Șansa a fost să joc, în 2002, în filmul „Noro”, care dezbătea problema copiilor cu handicap.

Eu am fost mai căpos și mi-am urmat visul. Visul meu a fost de a comunica prin video, prin film. Și dacă timp de 7 ani de zile am lucrat ca voluntar la ONG-uri, de ce să nu comunic pentru ONG-uri? Ceea ce fac acum este să creez campanii sociale – acesta este targetul meu –, iar meseria de comunicator îți oferă o șansă, și o șansă mai puțin plăcută. Șansa este aceea de a transmite mesajul către public, către... – „opinia publică” nu-mi place, termenul mi se pare prea general și rece... – către fiecare dintre noi.

Fiecare fundație este un comunicator sau, mai bine zis, este emițătorul dintr-o comunicare, cel care face legătura dintre ONG și public, aici incluzând și beneficiarul, este casa producătoare de publicitate și media. În condițiile în care acest element nu comunică exact cum trebuie mesajul proiectului, proiectul și fundația se duc de râpă. Caz concret: avem aici tineri foarte tari. Dacă eu vi-i arăt pe ei într-o reclamă de 30 de secunde, în care toată lumea zice: „Vai, săracul de el, nu poate să meargă”, tu nu o să mai investești în potențialul lor, dar, dacă-ți arăt un tânăr care poate să facă multe, poate deveni creativ, are un potențial, atunci tu ești antrenat să investești în viitorul lui.

Investiția pe care dumneavoastră o faceți începând de astăzi, începând cu cele 300 de cărucioare, nu este o investiție în 300 de cărucioare ce cară oameni cu probleme, este investiția în 300 de cărucioare ce cară potențial – potențialul de a merge mai departe, de a ieși din casă, de a avea acces la cultură, la școală, la recreere, de ce nu, potențialul de a trece din scaunul acela cu rotile într-un scaun din acestea – de ce nu?

Domnul președinte Simon a dat o definiție oficială persoanei cu handicap. Să vă dau și eu una: persoana cu handicap este orice persoană care a spus măcar o dată în viață „Nu pot”, pentru că acela a fost handicapul lui.

Acum, să nu vă imaginați că, dacă mi-am făcut așa o prezentare, că fac, dreg, gândesc, dau cu capul, mie mi-e foarte bine. Nu mi-e. Din motive de... securitate națională... nu.

Pentru că nu mă descurc. Eu circul foarte mult cu taxiul. Taxiul este scump. Eu stau pe a doua stradă din Popești-Leordeni, care nu este asfaltată, iar taxiul nu intră acolo. Vin cu el din centru și-mi zice: „Nu pot, că murdăresc mașina, plătesc spălătoria.” Chestiile astea dor, și nu dor la picioare, dor aici și aici.

Pentru că tu, ca să depășești problemele fizice, o iei de la capăt, iar dacă nu-ți susții capul, restul pleacă fără tine.

Așa că ceea ce vreau să vă spun și cu ceea ce vreau să închei este că nu contează forma, ci conținutul.

Vă mulțumesc.

## **Doamna Roberta Alma Anastase:**

Îi dau cuvântul în continuare reprezentantului Grupului parlamentar al Alianței politice PSD+PC, domnul Ioan Cindrea.

## **Domnul Ioan Cindrea:**

Vă mulțumesc, doamnă președinte. Stimați colegi, Stimați invitați,

Mi-am schimbat discursul, în timpul discursului precedent, de cel puțin două ori.

E greu să vorbești după un vorbitor cu talent, dar care are un handicap evident. Este foarte greu.

Eram revoltat că cineva, aici, a încercat să politizeze această întrunire. Voiam să dau un mesaj acid, dar, între timp, mi-am schimbat mesajul și tot ce am notat pe această hârtie voi schimba și voi vorbi din mintea mea, așa cum cred că trebuie să ne comportăm astăzi, la această întâlnire în care încercăm să fim în contact cu persoanele cu handicap, care sunt peste 600 de mii, cel puțin oficial.

Spunea antevorbitorul meu că poate fi considerată persoană cu handicap și un om care spune „Nu pot”. Noi, cei care ne considerăm sau credem că suntem normali și șansa vieții ne-a adus aici, prin votul oamenilor, prin votul persoanelor cu handicap, ar trebui să fim mult mai atenți la legile pe care le facem și mai ales la aplicarea lor.

Inițial, am vrut să spun de împlinirile sistemului legislativ și instituțional care asigură o protecție oarecare persoanelor cu handicap. Vreau să vorbesc de două mari neîmpliniri.

Unu. Ajutorul financiar, ajutorul financiar care se acordă persoanelor cu handicap, și cei prezenți aici și cei care sunt în țară – 600 de mii – știu că persoana cu handicap grav primește 202 lei.

202 lei acestor persoane care alt venit nu au sunt convins că nu le ajung.

Cred că un sprijin real – noi, cei care facem legi și cei care le aplică – ar fi să ne gândim să schimbăm întreg mecanismul de constituire a fondurilor, care s-a schimbat în ultimii 15 ani de mai multe ori. Acum se finanțează integral de la bugetul statului, nu mai avem un fond special pentru persoanele cu handicap, și este rău acest lucru, fiindcă banii care se strâng merg la bugetul statului, și dăm 202 lei unei persoane cu handicap grav și circa 167 lei unei persoane cu handicap accentuat. Celorlalți le dăm așa-zisul buget complementar personal, în jur de 60 lei. Cum se descurcă acești oameni? Și suntem nedrepți prin legile pe care le-am făcut, fiindcă a integra o persoană cu handicap, a nu fi discriminată, înseamnă, în primul rând, să aibă bani, bani să-și satisfacă nevoile proprii. Și cred că această întâlnire trebuie să ne pună pe gânduri și să găsim, așa cum am spus, un mecanism de finanțare nou, un buget special, cu destinații speciale, și ne putem gândi chiar la o taxă pe avere, care să se ducă să alimenteze de la cei cu averi foarte mari bugetul persoanelor cu handicap. Eu am mai spus-o odată și cred că este necesar acest lucru.

Doi. Pentru a integra aceste persoane și a nu le discrimina și a le socializa – fiindcă asta își doresc acești oameni, indiferent de forma handicapului – trebuie să le asigurăm condiții pentru un acces la un loc de muncă. Din peste 600 de mii de persoane, circa 50% – am vorbit zilele acestea, știind că iau cuvântul, cu doamna Doina Drețcanu, președinta Autorității –, cam 50% își doresc să lucreze. Bineînțeles că performanțele acestor persoane sunt limitate, eficiența muncii lor este scăzută. Angajatorul nu-și dorește un om persoană cu handicap, fiindcă consideră, în mintea lui, că nu aduce eficiența pe care și-o dorește de la un salariat. Sistemul trebuie să stimuleze aceste încadrări în muncă. Există. Știți câți s-au încadrat? Am spus că potențial ar fi 300 de mii. 25 de mii.

Dacă am lua toate instituțiile statului la nivel național și județean care au obligația, având peste 50 de salariați, să angajeze pe cel puțin 4% din locurile de muncă persoane cu handicap, am oferi cel puțin 300 de mii de locuri de muncă în toate instituțiile din România. Guvernul n-a aplicat această lege – Guvernul... Și Guvernul nostru, PSD, și Guvernul PD-L, și Guvernul PNL, toți. N-am făcut acest lucru și cred că de acolo trebuie... Legea trebuie aplicată în primul rând în ograda guvernării și pe urmă să încercăm să-i obligăm pe ceilalți angajatori care au peste 50 de salariați să încadreze în muncă persoane cu handicap. Le oferim un loc de muncă, îi respectăm, nu le oferim locul de muncă, îi discriminăm. Accesul la un loc de muncă este limitat și cred că trebuie să regândim acest lucru.

Nu mai vorbesc de cum ajunge o persoană cu handicap la acest microfon. Ați văzut, v-ați convins singuri. În Parlamentul României nu am asigurat aplicarea legii, accesul persoanei cu handicap locomotor de la intrare până la acest microfon. I-aș da o sugestie regizorului care a fost înainte – nu i-am reținut numele și-mi cer scuze: un film, o cameră ascunsă, cum se deplasează o persoană cu handicap locomotor de acasă, din Fundeni, sau Străulești, de unde a spus dânsul, și până la acest microfon. Dacă mâine vom avea un coleg persoană cu handicap, nu-și poate desfășura activitatea fiindcă în acest Parlament nu se respectă legea. Ăsta este adevărul.

Am avut un coleg care, în mandatul precedent, a avut o fractură. A trebuit să improvizăm un microfon. Profesorul Stanciu este aici.

Iată câte lucruri trebuie să învățăm din această întâlnire.

Convenția ONU trebuie ratificată până în iunie. S-a vorbit aici, până în iunie trebuie ratificată. Prevederile Convenției trebuie transpuse în cadrul legislativ.

Stimați colegi parlamentari și colegi de la guvernare,

Este cel mai bun moment să analizăm critic cum funcționează cadrul legislativ și instituțional din România pentru persoanele cu handicap. Dacă nu avem grijă, nu ne merităm locul în bancă.

Eu le urez tuturor invitaților noștri putere, înțelegere, și eu, un om de stânga, mă voi bate, atât cât puterile și cei din Parlament mă ajută, să vă reprezentăm corect și cinstit

interesele și să schimbăm acest cadru, să îmbunătățim cadrul legislativ și instituțional.

Vă mulțumesc.

## **Doamna Roberta Alma Anastase:**

## Și eu vă mulțumesc.

Îi dau cuvântul în continuare doamnei Nicole Ionescu.

## **Doamna Nicole Ionescu**

**:**

Doamnelor și domnilor, Onorată asistență,

Anul acesta se împlinesc 20 de ani de când România face parte din țările democratice ale lumii, 20 de ani de când alegerile libere aduc în această sală reprezentanți ai societății care promit să lupte pentru binele poporului.

Deși majoritatea acestor promisiuni rămân doar vorbe goale, constrângerile externe au forțat societatea să progreseze, iar între România de astăzi și cea de acum 20 de ani există diferențe majore. Cu o singură excepție: persoanele cu dizabilități.

„Mandatul” de persoană cu dizabilități nu durează patru ani, ci o viață, iar în condițiile în care statistica arată că accidentele, deficiențele genetice sau erorile medicale nu și-au redus incidența, numărul celor ca noi devine din ce în ce mai important. Nu este posibil ca, după 20 de ani, protecția socială și drepturile oferite acestor oameni să rămână în mare cele stabilite în anii ’90, în condițiile în care bugetul alocat Domniilor Voastre se extinde și devine mai mare în fiecare an.

Aș vrea ca măcar pentru un minut să încercați să simțiți disperarea prin care trece o familie în care apare o persoană cu dizabilități – copil sau adult – și singura protecție pe care statul o poate oferi este un salariu de asistent personal, de aproximativ 600 RON, o alocație dublă în cazul unui copil cu handicap sau un ajutor social de aproximativ 300 RON în cazul unui adult, asta în situația în care, pentru un handicap grav, doar materialele pentru incontinență vor costa aproximativ 150 RON pe lună.

Izolarea financiară este de multe ori dublată de o izolare socială, pentru că reacțiile negative ale concetățenilor valizi încep din spital și se termină în stradă. Și cum să nu fie așa, când am avut ocazia să-l aud chiar pe un fost prim-ministru spunând că persoanele cu dizabilități sunt prea numeroase. Aș vrea să fie clar pentru toată lumea că dizabilitatea nu este o opțiune, este un dat cu care trebuie să trăim, iar protecția socială nu ține de caritate, ci este un drept al oricărei societăți civilizate.

Agenția Națională pentru Persoane cu Handicap trebuie să-și câștige statutul pe care-l merită, oferind nu opulență, ci șansa la o viață decentă. Nu este posibil ca legile să complice și mai tare existența unor oameni care au deja probleme, doar procurarea de materiale medicale necesitând drumuri nesfârșite de la medicul de familie la medicul specialist, apoi la Casa de Asigurări și, în final, la furnizor, și asta nu o dată pe an, ci la fiecare trei luni, de parcă aceste probleme ar putea să dispară peste noapte.

În orice regim democratic, societatea civilă este un vector determinant și sunt fericită să constat că există ONG-uri sau fundații care chiar fac diferența în societate, realizând ceea ce statul nu reușește încă. Nu putem decât să ne plecăm în fața acțiunilor Fundației „Licinium”, cea care astăzi lansează încă un proiect ambițios, după ce anul trecut a reușit performanța să ducă 100 de persoane cu dizabilități în Grecia, în vacanță. M-am numărat printre beneficiari și pot să certific că foarte mulți dintre ei nu credeau că vor trăi așa ceva.

De asemenea, trebuie să menționez Fundația „Motivation”, cea care, prin realizarea unei baze de date a persoanelor cu handicap care-și doresc un loc de muncă, a creat o pârghie între potențialii angajatori și agenții economici, existând deja cazuri fericite de persoane care s-au angajat, printre care mă număr și eu.

Și ultima – dar nu cea din urmă –, aș remarca aici și ONG-ul din care fac parte, „Împreună 2002”, cea care a facilitat accesul persoanelor cu dizabilități către tot ceea ce înseamnă concerte în București, mai ales prin bunăvoința organizatorilor acestor evenimente, pentru că integrarea înseamnă – nu-i așa? – și accesul la cultură.

Trebuie să trăim cu principiul că tot ce nu ne omoară ne face mai puternici, iar cazurile fericite în care persoanele cu dizabilități își termină studiile, își găsesc un loc de muncă, se integrează în societate trebuie să se extindă în special prin facilitățile oferite de legi și prin accesibilizare. O deficiență afectează doar o parte din potențialul uriaș al unei persoane, iar fiecare zi în care aceasta nu este sprijinită să funcționeze înseamnă un minus pentru acea societate.

În calitate de beneficiar al acțiunilor Fundației „Licinium”, vă rog să sprijiniți proiectul lansat astăzi, iar în calitate de alegător, vă cer să mă motivați să vă ofer votul meu și data viitoare, făcând diferența între dumneavoastră și parlamentarii precedenți.

Vă mulțumesc.

Și eu vă mulțumesc.

Dați-mi voie să-i dau cuvântul domnului Victor Paul Dobre, din partea Grupului parlamentar al Partidului Național Liberal, dar, în același timp, și președintele Comisiei pentru muncă și protecție socială.

## **Domnul Victor Paul Dobre:**

Doamna președinte, Stimați colegi, Dragi invitați,

Așa cum spunea și colegul meu, domnul Cindrea, este destul de greu să iei astăzi cuvântul, având în vedere mesajele pe care invitații noștri de azi ni le transmit, mesaje care vin dintr-o realitate, realitate căreia probabil nu întotdeauna, chiar arareori, cei care facem politică îi răspundem la nivelul așteptărilor.

Totuși, permiteți-mi să prezint și mesajul colegilor mei liberali.

5 mai reprezintă Ziua internațională de luptă împotriva discriminării persoanelor cu handicap.

Pentru români, însă, această zi poate fi numită ziua de luptă împotriva mentalității și a atitudinii, nu întotdeauna favorabile, a societății românești față de persoanele cu handicap.

Sistemul de protecție a persoanelor cu handicap este relativ recent. Bazele s-au pus în 1990, când se înființa Secretariatul de Stat, iar, ulterior, în 2003, Autoritatea Națională.

Exigențele existente în documentele europene și internaționale, în mod deosebit ale Uniunii Europene, au determinat elaborarea unei strategii în domeniul protecției persoanelor cu handicap, printr-o hotărâre de guvern din 2005, Strategia națională pentru protecția, integrarea și incluziunea socială a persoanelor cu handicap în perioada

2006–2013, șanse egale pentru persoane cu handicap pentru o societate fără discriminări.

Strategia a avut trei obiective generale: considerarea persoanelor cu handicap ca cetățeni activi, care au posibilitatea de a alege și-și pot controla viața, al doilea – acordarea de sprijin pentru familiile care au în componență persoane cu handicap și creșterea gradului de ocupare a forței de muncă pentru persoanele cu handicap, pentru fiecare obiectiv stabilindu-se mai multe direcții de acțiune. Strategia a fost baza Legii nr. 448/2006 care viza atingerea acestor obiective expuse anterior.

Deși prin apariția legii a fost rezolvată o mare parte a problemelor legate de persoanele cu dizabilități, credem că există în continuare și mari lacune. De exemplu, în momentul de față, nu există centre de zi, de recuperare, de formare profesională, un număr foarte mic de persoane cu dizabilități muncesc, prestațiile sociale nu se acordă la timp, guvernanții uită să majoreze indemnizația ce se acordă persoanelor cu handicap, respectiv salariul asistentului personal sau maternal, dispozitivele medicale sunt de foarte multe ori de proastă calitate și altele.

Promovarea, protejarea și asigurarea exercitării depline a tuturor drepturilor și libertăților fundamentale ale omului pentru toate persoanele cu dizabilități ar trebui să fie prioritatea noastră, a tuturor. În calitate de cetățeni cu drepturi depline, persoanele cu handicap ar trebui să beneficieze de aceleași drepturi ca și restul populației. Au dreptul la demnitate, la tratament egal, la o viață autonomă și la o participare deplină în cadrul societății.

Crearea unui cadru menit să le permită persoanelor cu handicap să se bucure de toate aceste drepturi ar trebui să reprezinte principalul nostru obiectiv pe termen lung. De asemenea, acest segment ar trebui să beneficieze de mai mult sprijin pentru a se putea integra sau reintegra pe piața muncii, deoarece rata de ocupare în rândul acestora este, prin comparație, foarte scăzută. Șomajul în rândul persoanelor cu handicap este dublu față de șomajul înregistrat în rândul celorlalte categorii ale populației active. Nu în ultimul rând, un acces egal la o educație de calitate și la posibilitățile de învățare de-a lungul vieții ar oferi persoanei cu handicap posibilitatea de a se implica pe deplin în societate și de a-și îmbunătăți calitatea vieții.

Îmi permit să vă aduc în atenție că, în momentul de față, și nu legat neapărat de această zi, este o inițiativă pe care o avem deja, Grupul parlamentar al Partidului Național Liberal are în vedere elaborarea unui set de inițiative care să îmbunătățească legislația în domeniul protecției persoanelor cu handicap.

Credem că foarte important ar fi să li se acorde un sprijin financiar real, indemnizația pe care ei o au în acest moment fiind extrem de mică.

Importanța unei susțineri financiare ar veni să completeze efortul pe care persoanele cu handicap trebuie să-l facă în fiecare zi, iar România, ca țară membră a Uniunii Europene, are obligativitatea de a se alinia normelor europene în ceea ce privește asigurarea demnității vieții persoanelor cu dizabilități.

Vă mulțumesc.

## **Doamna Roberta Alma Anastase:**

Și eu vă mulțumesc.

Dați-mi voie să-i dau cuvântul în continuare doamnei Lidia Potadici. ## **Doamna Lidia Potadici**

**:**

Bună ziua, doamnă președinte! Bună ziua, domnule prim-ministru! Bună ziua, doamnelor și domnilor!

Lidia Potadici mă numesc și chiar azi, pe 5 mai, împlinesc șase ani de când am această problemă și chiar este o coincidență absurdă, pot să zic, că este Ziua europeană a persoanelor cu handicap.

Sincer să vă spun, nici nu știu cu ce să încep ca să spun tot ce am de spus, pentru că sunt foarte multe lucruri de discutat, care nu cred că se vor rezolva cât de curând.

Am observat că, în societatea de astăzi, nu se face nimic pentru persoanele cu handicap, chiar dacă se promite foarte mult. Nu o spun cu pic de menajament, pentru că m-am lovit de toate lucrurile care m-au dat înapoi de la ce aș fi putut să fac și am reușit, sincer, doar cu ajutorul prietenilor și familiei mele, societatea foarte, foarte puțin.

Eu sunt studentă în primul an la master la psihologie. Am terminat, deci, o facultate. Am vrut să-mi fac studiile pentru că eu consider că acest lucru este normal pentru oricine și vreau să încep prin a crede că lucrurile se vor schimba și cu adevărat să sper că se vor schimba.

Eu m-am lovit de toate problemele care s-au discutat astăzi, de la transport, de la locuri în care nu putem merge pentru că este inaccesibil, de la negăsirea unui loc de muncă, de la neputința de a face ceea ce-ți dorești și este un lucru foarte simplu. Și gândiți-vă cum ar fi dacă o persoană este blocată în a face ceea ce este normal să facă, adică să se dezvolte.

Eu, sincer, nu mai vreau promisiuni, nu mai vreau să aud niciun fel de lucruri care m-ar mai face să sper. Vreau cu adevărat să se schimbe ceva, vreau să văd acest lucru.

Mi s-a spus mai devreme să vorbesc despre problemele personale. Nu vreau să fac o problemă din tot ce mi se întâmplă mie, vreau să fiu în asentimentul tuturor persoanelor care s-au lovit de nenumărate ori de problemele care s-au discutat astăzi și vreau să înțelegeți cu adevărat ce înseamnă să fii o persoană cu handicap.

Vă mulțumesc.

Și eu vă mulțumesc.

Îi dau cuvântul în continuare domnului deputat Kerekes Károly, reprezentând Grupul parlamentar al UDMR.

## **Domnul Kerekes Károly:**

Stimată doamnă președinte, Stimate domnule prim-ministru...

Mă scuzați, n-am observat că a plecat. Stimați colegi,

Stimați invitați,

Am să dau citire unui text din partea grupului nostru parlamentar, ce reprezintă gândurile noastre cu privire la această zi solemnă, la această ședință solemnă, pe care n-aș vrea s-o folosesc, nu avem intenția s-o folosim pentru campanie electorală, pentru că ar fi injust și imoral față de aceste persoane, despre care este astăzi vorba aici.

Trebuie să-i dau dreptate domnului coleg Ioan Cindrea. Nu trebuie să politizăm această zi, nu trebuie să politizăm problema persoanelor cu handicap. Potrivit uzanțelor parlamentare, întotdeauna guvernele sunt acelea care inițiază proiectele de lege pentru ratificarea convențiilor internaționale. Să reținem bine acest lucru.

Săptămâna trecută, am participat, la Londra, la o ședință, la o consfătuire a Uniunii Interparlamentare. Am avut ca temă

drepturile persoanelor cu handicap. Trebuie să știți că există o presiune uriașă asupra tuturor țărilor pentru a ratifica această convenție despre care am vorbit și astăzi.

Stimate doamne,

Stimați domni,

Ca reprezentant al Grupului parlamentar al UDMR, în persoana mea ia cuvântul unul dintre acei parlamentari care a avut ocazia să participe, un urmă cu 17 ani, după schimbarea de regim, la dezbaterea și adoptarea primelor acte normative în domeniul protecției persoanelor cu handicap, și anume a Legilor nr. 53, respectiv nr. 57 din 1992.

Aceste acte normative, adoptate de forul legislativ al societății democratice din România, au constituit primii pași în încercarea de a așeza la un loc normal, demn, preocuparea față de acei semeni care, din cauza unor handicapuri fizice, senzoriale, psihice sau sociale, au nevoie de sprijinul societății.

Noi, legiuitorii de atunci, am pornit cu ideea că reformularea întregului cadru legislativ referitor la persoane handicapate, aceasta fiind atunci terminologia uzuală, va asigura șanse maxime de integrare socială reală a fiecărei persoane cu handicap.

Ulterior, s-a dovedit, însă, că am fost naiv crezând că tot ce am prevăzut în primele două legi amintite se va și realiza, se va și concretiza. Nu ne-am dat seama că societatea românească nu a fost suficient familiarizată cu problemele persoanelor cu handicap, deși era o prioritate absolută formarea opiniei publice în sensul înțelegerii problemelor reale ale persoanelor cu handicap, al întăririi solidarității sociale și al responsabilizării comunității, nu s-a preocupat suficient de aceste chestiuni. Este grăitor faptul că aceste deziderate au apărut sub formă de principii doar după 14 ani, în Legea nr. 448/2006.

Sunt de părere că putem adopta sute de legi, dar, dacă nu se fac eforturi pentru schimbarea mentalității, nu vom putea îmbunătăți situația.

Vă reamintesc numai că, în urmă cu câteva decenii, Theodor Roosevelt, fostul președinte al Statelor Unite, care era el însuși o persoană cu handicap, spunea că: „ Nivelul de civilizație al unui popor se măsoară și prin modalitatea în care se rezolvă problema persoanelor cu handicap”.

În acest context, Grupul parlamentar al UDMR felicită această inițiativă de a marca, printr-o ședință solemnă, Ziua internațională de luptă împotriva discriminării persoanelor cu handicap. Considerăm că asemenea dezbateri contribuie și ele la aducerea în fața opiniei publice a problemelor cu care se confruntă persoanele cu handicap. Astfel de evenimente sunt necesare, dar nu sunt suficiente pentru rezolvarea acestor probleme.

Considerăm că este o prioritate a Parlamentului ratificarea Convenției ONU privind drepturile persoanelor cu handicap, adoptată la New York în decembrie 2006, și amendarea corespunzătoare a legislației noastre în domeniu.

Din perspectiva îmbunătățirii legislației, propunem schimbarea terminologiei utilizate. Izolarea, discriminarea și excluderea persoanelor cu dizabilități din viața comunității au făcut ca organizațiile persoanelor cu dizabilități să conteste modul în care persoanele erau tratate și etichetate de către societate. În plan lingvistic, acest demers s-a concretizat prin înlocuirea termenului „handicap” cu „dizabilitate” în discursul public.

Pentru a combate asocierea negativă a conotațiilor peiorative cu persoanele care sunt afectate de o dizabilitate, organizațiile persoanelor cu dizabilități recomandă înlocuirea sintagmei de „persoană cu handicap” cu cea de „persoană cu dizabilități”, urmând termenii Conferinței de la Salamanca, Spania, din 1994. Cu toate semnalizările ONG-urilor în domeniu, legislația în vigoare folosește predominant sintagma „persoane cu handicap”.

Deși este marcată Ziua internațională de solidaritate cu persoanele cu handicap, totuși, ce justifică marcarea Zilei internaționale a luptei împotriva discriminării persoanelor cu handicap? Persoanele cu dizabilități suferă multiple dezavantaje pe piața muncii, legate, pe de o parte, de vârstă, educație și loc, iar pe de altă parte, de mentalitățile generate de lipsa de informare a angajatorilor. Multe persoane cu dizabilități sunt marginalizate din punct de vedere social și economic, forțați la o pensionare prematură, cu pensii mizere, iar când acestea se combină cu efectele lipsei de școlarizare și pregătire profesională, perspectivele lor de încadrare în muncă sunt minime. Conform unei analize recente, prezentate de Autoritatea Națională pentru Persoane cu Handicap, din totalul de 631.199 de persoane cu handicap din România, 97% se află în îngrijirea familiilor și doar 4% sunt încadrate în muncă.

Din cauza discriminării care aduce cu sine marginalizarea și segregarea anumitor categorii de indivizi vizați de astfel de practici, societatea actuală perpetuează inegalitatea în drepturi a oamenilor, judecându-i și condamnându-i pe cei cărora nu le acordă nici măcar șansa de a putea să ducă un trai decent.

Negarea anumitor drepturi fundamentale, cum ar fi: dreptul la o educație adaptată în funcție de diferitele abilități, accesul la îngrijire medicală adecvată, posibilitatea de a învăța o meserie în concordanță cu abilitățile individuale și posibilitatea de a-și câștiga propria existentă etc., reprezintă acte discriminatorii, iar privite în ansamblu, au un impact deosebit de grav asupra individului și dezvoltării sale armonioase.

Discriminarea directă și indirectă, lipsa posibilităților materiale și izolarea socială sunt principalele cauze pentru care persoanele cu dizabilități și familiile acestora sunt expuse riscului de excludere socială.

Responsabilitatea combaterii excluderii sociale revine, în primul rând, statului, prin intermediul autorităților administrației centrale și locale. De asemenea, societatea civilă și ONG-urile, în special, au un rol important de jucat. Modalitățile de luptă împotriva excluderii sociale și a sărăciei depind de sistemele naționale de protecție socială și de politicile sociale.

Persoanele cu dizabilități trebuie să aibă posibilitatea unor alegeri individuale și de a-și controla viața de zi cu zi, la fel ca și celelalte categorii ale populației. De aceea, serviciile de asistență și sprijin ar trebui să fie mai bine adaptate nevoilor persoanelor cu dizabilități.

O altă latură importantă este problematica accesibilității. Conform legislației în vigoare, încă din anul 2006, toate instituțiile publice trebuiau să construiască rampe de acces pentru persoane imobilizate în cărucior.

La nivelul declarațiilor, toată lumea este de acord cu necesitatea accesibilizării instituțiilor publice și private, dar procentul clădirilor accesibile este încă foarte scăzut. Cu părere de rău trebuie să vă atrag atenția, ca și alții, că nici clădirea Parlamentului nu este accesibilă, cum nici site-ul Camerei Deputaților n-are o variantă accesibilă.

La capitolul accesibilități în mijloacele de transport în comun, situația este și mai gravă. Este greu de crezut că, până la 31 decembrie 2010, toate mijloacele de transport în

comun vor fi adaptate accesului neîngrădit al persoanelor cu dizabilități.

## Doamnelor și domnilor,

În încheiere, putem trage concluzia că pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă persoanele cu dizabilități, pentru eliminarea discriminării acestora, este nevoie de mai puține declarații și de mai multe fapte.

Tot ce ne propunem să facem pentru ei se va putea concretiza numai în condițiile în care inițiativele vor fi însoțite de percepția corectă a întregii societăți în raportarea sa la persoanele cu dizabilități.

Calitatea noastră de țară membră a Uniunii Europene ne obligă la atingerea nivelului de civilizație la care nu compătimirea, ci solidaritatea și responsabilitatea comunității să prevaleze în preocuparea noastră în rezolvarea problemelor persoanelor în cauză.

Vă mulțumesc pentru atenție.

Și eu vă mulțumesc foarte mult.

Am să-i dau cuvântul în continuare domnului Petru Moroșan.

Doamnă președinte, Excelențele Voastre,

Excelențele Voastre, domnilor și doamnelor deputați, Sunt o persoană cu handicap locomotor, fără mâini din naștere. Ne confruntăm cu foarte, foarte multe probleme. Trei minute vă promit că vă rețin.

Noi avem un ajutor social – se spune că avem un ajutor social de 3 milioane – nu este de 3 milioane, ci este de 1.930.000 de lei, 193 RON, în care se adaugă o alocație completară, în care Guvernul – ex-prim-ministrul Tăriceanu – ne-a luat abonamentul de radio-TV și abonamentul Romtelecom și ne-a adăugat o alocație complementară cu care nu putem să trăim.

Eu sunt căsătorit, am doi copii, cu ajutorul lui Dumnezeu, unul de 7 ani și unul de 12 ani, întreținerea este de 5 milioane, lumina, telefonul etc.

Ne mai confruntăm, pe trenuri... în care avem numai la trenul accelerat gratuitate – persoanele cu handicap accentuat au 12 călătorii, iar cele care sunt mai puțin grav au șapte călătorii –și vă dau un singur exemplu: o persoană cu handicap care vrea să meargă la Suceava sau la Vatra Dornei poate merge cu un singur accelerat, restul seara, la ora 21,00. Celelalte trenuri sunt rapide, noi plătim diferența din 193 de lei, pe care-i avem, care s-au mărit cu 15 lei la 1 ianuarie. Ce facem?

După aceea, ne confruntăm, persoanele cu handicap locomotor, cu protezele care se dau la cinci sau patru ani. Se strică. Gândiți-vă ce înseamnă să mergi cu o proteză de lemn, s-o târâi după tine, mai ales cei cu picioare... la mâini nu se poate, numai de formă.

Cei care sunt în cărucioare, și-i vedeți – un cărucior se dă la patru-cinci ani. Gropile care sunt la ora actuală strică aceste cărucioare și – vai de capul nostru – nu ni se mai dă un cărucior sau o cârjă, pentru cei care merg în cârjă, decât la doi-trei ani.

Cei care în timpul vieții ajung infirmi sau handicapați după 26 de ani – de exemplu, dacă ai împlinit 27 de ani și ai avut un accident, Doamne ferește!, – nu se mai încadrează în handicapul locomotor. Comisia nu-ți mai dă dreptul de a fi persoană cu handicap. Am întâlnit și am văzut multe la televizor, când o persoană și-a pierdut picioarele, fie l-a tăiat trenul, la 30 sau 40 de ani, nu se mai încadrează persoana respectivă cu handicapul respectiv.

Eu vă mulțumesc foarte mult.

Să vă ajute Dumnezeu să faceți o lege bună pentru noi, să vă dea Dumnezeu un mandat frumos și „Hristos a înviat!” și „La mulți ani!”

Și eu îi mulțumesc domnului Moroșan.

Dați-mi voie să-i dau cuvântul acum reprezentantului Grupului minorităților naționale, domnul Gheorghe Firczak.

## **Domnul Gheorghe Firczak:**

Doamnă președinte, Stimați invitați,

Doamnelor și domnilor colegi,

Sigur că această problematică a persoanelor cu dizabilități este o problematică foarte importantă și noi, Grupul minorităților naționale, subliniem, de câte ori avem prilejul, că și pe noi ne preocupă problemele generale, universale, ale societății românești și sigur că aceasta este una dintre problemele universale ale României.

Eu, personal, am avut întotdeauna o relație specială în județul Hunedoara, în municipiul Deva, cu asociația care reprezenta acest gen de concetățeni ai noștri. Am colaborat foarte mult, la diverse acțiuni, tocmai pentru a sublinia solidaritatea noastră cu Domniile Lor și, într-adevăr, au nevoie de solidaritatea noastră.

S-a spus aici că este nevoie de o lege care să le reglementeze situația. Este nevoie de atenția noastră, a întregii societăți românești, pentru a-i putea sprijini să își desfășoare viața în conformitate cu normele universale pentru Domniile Lor.

Vreau să menționez, de asemenea, că uniunea noastră, Uniunea Culturală a Rutenilor din România, eu, personal, avem o relație deosebită de sprijinire cu o domnișoară din județul Bistrița Năsăud, din comuna Baciu, Valeria Scuturici – pe care am văzut-o la emisiunea lui Mircea Radu, „Din dragoste” –, o persoană cu dizabilități. Fiind de vârsta băiatului meu, am contactat-o telefonic și, de foarte multe ori, am trecut prin Baciu să o vizităm. Are o forță deosebită, este absolventă de psihologie și își desfășoară activitatea cu foarte multă putere, reușește să treacă peste dizabilitatea de care suferă.

Eu vreau să vă asigur, în încheiere, de faptul că Grupul minorităților naționale este solidar cu Domniile Voastre. În momentul în care se va discuta legea pentru aceste persoane în Camera Deputaților, în mod evident, noi, întregul grup, vom sprijini acele prevederi care să vă fie favorabile și să fie o lege în folosul Domniilor Voastre.

Vă mulțumesc.

## **Doamna Roberta Alma Anastase:**

Și eu vă mulțumesc.

În încheiere, aș vrea să le mulțumesc celor doi colegi care m-au ajutat astăzi să conduc ședința: Adina Barbu, care este o tânără surdo-mută, și lui Cosmin Jurcan.

Aș vrea să le mulțumesc și doamnelor care astăzi au făcut pentru prima oară în Parlamentul României o traducere mimicogestuală și sper ca, propunând Biroului permanent al Camerei Deputaților să fie acceptat, de acum înainte, la ședințele festive, să avem o astfel de traducere.

Vă mulțumesc dumneavoastră, domnilor și doamnelor parlamentari, și vă invit ca împreună să mulțumim invitaților noștri speciali de astăzi.

**EDITOR: PARLAMENTUL ROMÂNIEI — CAMERA DEPUTAȚILOR**

„Monitorul Oficial” R.A., Str. Parcului nr. 65, sectorul 1, București; C.I.F. RO427282, IBAN: RO55RNCB0082006711100001 Banca Comercială Română — S.A. — Sucursala „Unirea” București și IBAN: RO12TREZ7005069XXX000531 Direcția de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București (alocat numai persoanelor juridice bugetare) Tel. 021.318.51.29/150, fax 021.318.51.15, e-mail: marketing@ramo.ro, internet: www.monitoruloficial.ro Adresa pentru publicitate: Centrul pentru relații cu publicul, București, șos. Panduri nr. 1, bloc P33, parter, sectorul 5, tel. 021.411.58.33 și 021.410.47.30, fax 021.410.77.36 și 021.410.47.23 Tiparul: „Monitorul Oficial” R.A.

&JUYDGY|269293]

**ISSN** 1220–4870

**Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 62/15.V.2009 conține 12 pagini.**

Prețul: 2,40 lei