Roberta Alma Anastase

**:**

Doamnelor și domnilor, Onorată asistență,

Anul acesta se împlinesc 20 de ani de când România face parte din țările democratice ale lumii, 20 de ani de când alegerile libere aduc în această sală reprezentanți ai societății care promit să lupte pentru binele poporului.

Deși majoritatea acestor promisiuni rămân doar vorbe goale, constrângerile externe au forțat societatea să progreseze, iar între România de astăzi și cea de acum 20 de ani există diferențe majore. Cu o singură excepție: persoanele cu dizabilități.

„Mandatul” de persoană cu dizabilități nu durează patru ani, ci o viață, iar în condițiile în care statistica arată că accidentele, deficiențele genetice sau erorile medicale nu și-au redus incidența, numărul celor ca noi devine din ce în ce mai important. Nu este posibil ca, după 20 de ani, protecția socială și drepturile oferite acestor oameni să rămână în mare cele stabilite în anii ’90, în condițiile în care bugetul alocat Domniilor Voastre se extinde și devine mai mare în fiecare an.

Aș vrea ca măcar pentru un minut să încercați să simțiți disperarea prin care trece o familie în care apare o persoană cu dizabilități – copil sau adult – și singura protecție pe care statul o poate oferi este un salariu de asistent personal, de aproximativ 600 RON, o alocație dublă în cazul unui copil cu handicap sau un ajutor social de aproximativ 300 RON în cazul unui adult, asta în situația în care, pentru un handicap grav, doar materialele pentru incontinență vor costa aproximativ 150 RON pe lună.

Izolarea financiară este de multe ori dublată de o izolare socială, pentru că reacțiile negative ale concetățenilor valizi încep din spital și se termină în stradă. Și cum să nu fie așa, când am avut ocazia să-l aud chiar pe un fost prim-ministru spunând că persoanele cu dizabilități sunt prea numeroase. Aș vrea să fie clar pentru toată lumea că dizabilitatea nu este o opțiune, este un dat cu care trebuie să trăim, iar protecția socială nu ține de caritate, ci este un drept al oricărei societăți civilizate.

Agenția Națională pentru Persoane cu Handicap trebuie să-și câștige statutul pe care-l merită, oferind nu opulență, ci șansa la o viață decentă. Nu este posibil ca legile să complice și mai tare existența unor oameni care au deja probleme, doar procurarea de materiale medicale necesitând drumuri nesfârșite de la medicul de familie la medicul specialist, apoi la Casa de Asigurări și, în final, la furnizor, și asta nu o dată pe an, ci la fiecare trei luni, de parcă aceste probleme ar putea să dispară peste noapte.

În orice regim democratic, societatea civilă este un vector determinant și sunt fericită să constat că există ONG-uri sau fundații care chiar fac diferența în societate, realizând ceea ce statul nu reușește încă. Nu putem decât să ne plecăm în fața acțiunilor Fundației „Licinium”, cea care astăzi lansează încă un proiect ambițios, după ce anul trecut a reușit performanța să ducă 100 de persoane cu dizabilități în Grecia, în vacanță. M-am numărat printre beneficiari și pot să certific că foarte mulți dintre ei nu credeau că vor trăi așa ceva.