Sulfina Barbu

## **Doamna Sulfina Barbu:**

Doamnă președinte, Domnule prim-ministru, Stimați colegi,

Dragi invitați,

Cred că cea mai importantă lecție pe care o primim în viață este să învățăm să avem curaj. Este lecția pe care mi-aș dori întotdeauna să o înțeleg mai bine. Este primul lucru la care mă gândesc atunci când văd pe stradă, când văd lângă mine un om într-un cărucior cu rotile: curajul de a străbate drumul alături de mine.

Dacă ei ne învață să fim curajoși, trebuie să ne străduim noi mai mult să învățăm în fiecare zi, singuri, ce înseamnă solidaritatea și ce înseamnă implicarea, două cuvinte care, poate, și-au pierdut din sens, fiind prea des folosite și prea mult folosite aceste cuvinte fără sens, dar al căror sens adevărat cred că nu trebuie să obosim niciodată să-l căutăm.

Și, pentru asta, primul meu mesaj merge către cei care au avut curajul astăzi să vină aici să marcăm acest moment important, și le mulțumesc pentru gestul lor și pentru inițiativa de solidaritate de care au dat dovadă, și poate chiar și pentru curajul de a spune că vor de la noi implicare, că vor de la noi solidaritate, nu vor milă și nu vor din partea noastră nimic altceva decât ceea ce au dreptul să primească de la o societate democratică.

Vedem de multe ori gesturi singulare, vedem de multe ori că unele eforturi sunt sincere, în sensul integrării în societate a persoanelor cu dizabilități, dar, din păcate, în fața realității cu care trebuie să se confrunte acești oameni, faptele par de fiecare dată insuficiente și, în fața rezultatelor clare a ceea ce trebuie făcut pentru a-i susține, realizările s-au dovedit întotdeauna prea puține.

Se spunea aici că avem o strategie națională, și este adevărat că avem o strategie națională, dar poate a lipsit curajul de a o aplica pentru a avea rezultate concrete.

Modalitatea de determinare a dizabilității, din păcate, nu s-a simplificat, ci a devenit mult mai permisivă și pentru cei cu afecțiuni mai simple. Instituțiile care oferă servicii pentru persoanele cu dizabilități duc în continuare lipsă de personal calificat, și mai ales în cazul centrelor pentru dizabilitate mentală.

Se poate vedea, la o simplă privire, că instituțiile nu sunt pregătite, că locurile de muncă încă nu sunt accesibile pentru a-i primi pe acești oameni, că societatea creează bariere. Nu este o noutate, dar uneori nu facem nici cel mai mic efort pentru a-i primi pe acești oameni în societate, pentru a fi integrați în societate, și acest lucru este greu de înțeles, dar, mai mult, este greu de justificat de către responsabilii în domeniu și de către politicieni.

Aș vrea să nu fiu greșit înțeleasă. Nu vorbesc despre ajutor și nu plec de la premisa că aceste persoane au nevoie de mila noastră, nu. Vorbesc despre integrare și despre responsabilitatea celor care trebuie să lucreze ca persoanele cu dizabilități să fie integrate socioprofesional.