Mihai Tudose

## **Domnul Mihai Tudose:**

Mulțumesc, domnule președinte, și dumneavoastră, de asemenea.

Domnule ministru,

Domnule președinte,

Stimați colegi,

Noul Cod al insolvenței este un răspuns necesar la necesitatea protejării intereselor, atât ale creditorilor, cât și ale debitorilor aflați în procedura insolvenței, în condițiile în care prevederile și principiile legii trecute, Legea nr. 85 privind reorganizarea societăților comerciale, s-au dovedit a fi deturnate de la intenția de reglementare, devenind un instrument de evitare până la anulare a creanțelor înscrise la masa credală.

Astfel, știind că pot beneficia de o prevedere legală care să le permită să ajusteze sau chiar să anuleze creanțele creditorilor, practica a consacrat două situații des întâlnite, în care debitorii de rea-credință acționează după cum urmează:

1. planul de reorganizare se derula pe o perioadă de 3 ani, prevedea achitarea tuturor creanțelor, însă nu în tranșe egale, ci progresive, lăsând ca ultima sau ultimele tranșe să fie cele mai însemnate din punctul de vedere al cuantumului acestora. Planul însă nu era niciodată dus la bun sfârșit: odată cu începerea obligației de a plăti sumele substanțiale, debitoarea solicita intrarea în faliment sau pur și simplu sista plata tranșelor, creditorii fiind astfel obligați să solicite intrarea în faliment;

2. având în vedere că Legea nr. 85/2006 reglementa votarea planului pe categorii de creditori, de cele mai multe ori creanța bugetară, chiar dacă era vorba de un creditor majoritar, era defavorizată prin vot de categoriile de creanță nesemnificativă, ajungând până la reducerea acesteia la procente apropiate de zero absolut. Se ajungea la situația paradoxală în care creditorul majoritar era doar un spectator care nu putea decât să constate că, prin planul de reorganizare, creanța sa certă, aceea lichidă și exigibilă, a fost pur și simplu anulată. Ca o considerație generală, până la data intrării în vigoare a noului Cod al insolvenței, planul de reorganizare reprezenta un instrument eficient, prin care debitoarea putea tăia efectiv creanțele creditorilor de bună-credință, ajungându-se la situația în care orice debitor care nu mai dorea să achite facturile și obligațiile să folosească umbrela insolvenței pentru a-și regla contabilitatea și pentru a scăpa de datorii.

Reorganizarea nu mai era nicicum o măsură de revitalizare a unui debitor, ci devenise preponderent o măsură de cvasifraudare a bugetului de stat și a creditorilor de bună-credință.

De asemenea, deși legea prevedea obligația achitării datoriilor curente, conform actelor din care rezultau, chiar și cele născute în cursul unei reorganizări, de cele mai multe ori debitorii au ignorat plata creanțelor curente, ajungându-se la situația paradoxală în care creanțele născute în cursul procedurii de insolvență sunt mai mari decât cele înscrise la masa credală. Astfel, devenise evident că un astfel de plan nu poate fi numit succes decât, eventual, pentru debitori.