Mircea Diaconu

Iată ce cred. Vedeți, ne-a prins libertatea nepregătiți – vorbesc de anii ’90 –, atât de nepregătiți încât un patrimoniu uriaș, care era rețeaua de săli de cinematografie din România și care alimenta un sistem care se închide întotdeauna și cu magazinele unde îți vinzi marfa, s-a spart, s-a rupt. Și am rămas fără magazinele unde ne vindem producțiile. Este motivul pentru care cinematografia românească, astăzi, face succese incontestabile internaționale de cutie, și când spun aceasta înseamnă cutie cu filmul respectiv, care pleacă la Cannes sau unde vreți, vine cu premii și atât.

Din nenorocire, un sistem, care funcționează peste tot în lume rotund, coerent, de la producție până la exploatare, s-a rupt. Aceasta vreau să vă semnalez. Ruptura este prezentă și astăzi. Aș prefera ca o regie, aflată în discuție astăzi, să nu fie autonomă. Deci ruptura de sistem este exact asta. Până la urmă, logica cinematografică, repet, trebuie să se încheie cu exploatarea filmului pe care îl producem. Nu controlăm deloc acest domeniu, absolut deloc.

Acum mă întorc o clipă și vă semnalez cam cum procedăm, din nenorocire, în țara noastră de la o vreme încoace.

Facem o Lege a educației naționale, care are ca ținte – nu știu – excluderea rectorilor din Senat, Parlament, limitarea vârstei profesorilor și așa mai departe, iar ținta principală, care este binele elevului sau studentului, aproape că nu există.

Aici este aproape același sistem. Despre ce bine vorbim aici? De binele unei regii? De binele cui? De binele cetățenilor, da? Or, de binele cetățenilor în țara aceasta se ocupă – teoretic măcar sau uneori da, alteori nu – autoritățile locale, pentru că este vorba de acei cetățeni, și nu de alții. A avea cinematografe într-o urbe, oricât de mică ar fi ea, este – dacă vreți – o datorie, o componentă culturală și educativă obligatorie a autorității locale, care, la rândul ei, trebuie să se exprime coerent. Acum, sigur, eu pledez – dacă vreți – pentru a rămâne lucrurile așa cum sunt, dar mi-aș dori tare mult, dacă ele vor rămâne așa măcar de Ziua Internațională a Democrației, pentru că discutăm de ordonanță de urgență, care întotdeauna ne învinge, beneficiind de acea aberație care se numește sau pe care eu am denumit-o „legea de respingere a respingerii” și pe care nu izbutim niciodată să o împlinim.

Vă propun, vă rog, ca un fost actor de film, ca măcar de data asta, de Ziua Internațională a Democrației, să votăm și „legea de respingere a respingerii”, urmând ca după aceea, cu capul pe umeri, să înțelegem mecanismul și să pricepem că una este proprietatea, alta este exploatarea.

Mai zic o dată: una este proprietatea sau răspunderea care poate fi la autoritățile locale, și alta este exploatarea eficientă, și asta, bineînțeles, poate fi făcută de profesioniști. Și să întregim, să închidem acel cerc obligatoriu pe care Emil Loteanu – vă mai rețin o secundă –, un fost mare regizor, care, din păcate, a murit – mare, uriaș regizor al nostru și al lumii întregi –, mi-a spus că, după marele film „Șatra”, cu care a umblat prin toată lumea, a ajuns chiar la Hollywood și, acolo, într-o lume, pentru că este o lume specială și aleasă a Hollywood-ului, i s-a explicat: „Dragul meu – i-au zis niște oameni acolo –, cinematografia este un cerc. Noi băgăm banii pe partea asta și îi scoatem pe partea cealaltă. Dacă nu ești în cerc, nu exiști.”