George Ionescu

„Banca Națională a României – 129 ani de existență”

O bancă națională se înalță acolo unde se întâlnesc economicul, politicul și socialul, cultura și mentalitatea colectivă, interesul general și cel particular, demnitatea națională și deschiderea internațională. Istoria BNR se confundă cu destinul național.

Constituirea statului național român și opțiunea hotărâtă pentru modernizare din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, continuată și în vremea lui Carol I, au reprezentat cadrul favorabil pentru mai multe decizii și măsuri având conținut monetar și de organizare a creditului, care au introdus ordinea necesară construirii stabilității economice și au răspuns nevoilor de creditare resimțite atât la nivel particular, cât și de către guvern.

Ideea înființării unei bănci de credit și de emisiune a preocupat, încă de la 1848, diferite cercuri ale societății românești, dar în atenția factorilor politici a intrat mai ales după 1859. După această dată, se înmulțesc demersurile în favoarea unei astfel de inițiative, deși eșecurile nu au lipsit.

Unul dintre cei mai entuziaști și consecvenți promotori ai întemeierii unui așezământ de credit național a fost I. C. Brătianu, care, în Adunarea Electivă a Țării Românești (1859), declara cu convingere: „Nu vom putea face niciun pas înainte, ne trebuie bănci, până nu vom constitui aceste bănci nu putem zice că trăimˮ.

La 27 februarie 1880, președintele Consiliului de Miniștri, I. C. Brătianu, a depus în Parlament proiectul Legii constitutive a Băncii Naționale a României. Formula supusă dezbaterii Parlamentului de către Guvern se baza pe întâlnirea capitalurilor particulare cu încrederea inspirată de stat. Banca Națională a României era o societate anonimă cu un capital social românesc de 30.000.000 lei (24.000 acțiuni) și avea privilegiul exclusiv de a emite bilete de bancă la purtător. Statul deținea o treime din acțiuni, iar restul de două treimi aparțineau particularilor. În schimbul concesionării privilegiului de emisiune de către stat pentru o perioadă de 20 de ani, Banca își asuma mai multe obligații: retragerea din circulație, în cel mult patru ani, a biletelor ipotecare; înființarea de sucursale și agenții în principalele orașe și, în special, în fiecare reședință de județ etc.

În cele 9 capitole și 105 articole ale Statutelor BNR publicate în „Monitorul Oficialˮ din 1880 erau reglementate cu strictețe operațiunile pe care le putea întreprinde noua bancă. Pentru a limita puterea de decizie a marilor acționari, în primul rând a statului, la Adunarea Generală participau acționarii care dețineau un număr minim de patru acțiuni, ceea ce conferea dreptul la un vot. Indiferent de numărul acțiunilor, nimeni nu avea dreptul la mai mult de zece voturi personal și zece voturi ca mandatar.

Prima Adunare Generală a Acționarilor BNR a avut loc între 15 și 17 iulie 1880, prilej cu care a fost instalat primul guvernator, Ion I. Câmpineanu, și au fost aleși primii directori (Theodor Ștefănescu, Theodor Mehedințeanu, Emil Costinescu și Dinu Bilcescu) și primii cenzori (Ștefan Ioanid, Menelas Ghermani, Em. Hillel Manoah și Constantin Angelescu).