Doina Elena Federovici

Bună dimineața!

Mulțumesc, domnule președinte de ședință.

Declarația politică de astăzi am intitulat-o „Masacrul de la Fântâna Albă, un adevărat Katyń românesc”.

Distinși colegi,

1 aprilie 1941 – una dintre cele mai negre zile ale poporului român. S-a vorbit în aceste zile și se va vorbi în continuare despre Centenarul Unirii, dar nimeni nu a amintit în acest an de masacrul de la Fântâna Albă. Astăzi, iată, se împlinesc 77 de ani de la masacrul de la Fântâna Albă, localitate de frontieră cu Uniunea Sovietică, unde trupele poliției secrete comuniste sovietice au masacrat aproape 3.000 de oameni. Aveau o singură vină: erau români și își doreau să treacă și să trăiască în România.

Pe lângă deportările românilor în Siberia la începutul anului 1941, după ce trupele sovietice au pus stăpânire pe Basarabia și Bucovina de Nord, NKVD-ul a lansat zvonuri potrivit cărora sovieticii ar fi permis trecerea graniței în România, pentru a atrage în cursă românii care doreau să treacă granița din teritoriile ocupate.

Astfel, în data de 1 aprilie 1941, un grup mare de oameni din mai multe sate de pe Valea Siretului, purtând în față un steag alb și însemne religioase, icoane, prapuri și cruci din cetină, a format o coloană pașnică de peste 3.000 de persoane și s-a îndreptat spre noua graniță sovieticoromână, în speranța că așa vor putea să ducă până la capăt acțiunea lor. Însă nu a fost să fie așa. În Poiana Varnița, la circa 3 km de granița română, grănicerii sovietici i-au somat să se oprească. După ce coloana ar fi ignorat somația, sovieticii au tras în plin cu mitraliere, încontinuu, secerându-i. Supraviețuitorii au fost urmăriți de cavaleriști și omorâți cu sabia. La finalul măcelului, răniții au fost legați de cozile cailor și târâți până la cinci gropi comune, săpate dinainte, unde au fost îngropați, unii fiind în viață încă: bătrâni, femei, copii, sugari, vii, morți sau muribunzi. Supraviețuitorii au fost arestați de NKVD-ul din Hilboca, adică Adâncata de astăzi, și, după torturi de neimaginat, au fost duși în cimitirul evreiesc din acel orășel și aruncați de vii într-o groapă comună, peste care s-a turnat și s-a stins var, fără ca fosta URSS să recunoască aceste crime împotriva umanității.

După masacru a fost declanșată o operațiune vastă de represalii. Astfel, în noaptea zilei de 12 spre 13 iunie 1941, peste 13.000 de români au fost ridicați din casele lor și deportați în Siberia și Kazahstan. Au supraviețuit puțini. Ca rezultat al emigrărilor, deportărilor și al asasinatelor, populația românească din regiunea Cernăuți a scăzut cu 75.000 de persoane între recensământul românesc din 1930 și primul recensământ sovietic din 1959.

Subiectul masacrului de la Fântâna Albă a fost considerat tabu până în anii 1990, fiind interzisă de autoritățile sovietice și ulterior de cele ucrainene orice referire la el sau comemorarea lui. Doar în anul 2000 autoritățile ucrainene au permis oficierea unui parastas pentru odihna românilor care și-au dorit să trăiască în România.