Ion Hadârcă

Bună dimineața! Mulțumesc, stimată doamnă președinte al ședinței. Onorat prezidiu,

Doamnelor și domnilor senatori,

Declarația mea de astăzi este numită „Morala vieții căpitanului unionist Vasile Țanțu”.

Reînhumarea de sâmbătă, 9 martie, a osemintelor Regelui Carol al II-lea al României în cripta Catedralei de la Curtea de Argeș a răvășit amintirile unei regalități zbuciumate și contradictorii, încă neelucidate pe deplin în timp. În fine, Regele Carol al II-lea s-a reunit, postum și pe veci, cu familia sa. Chiar și după ani buni, domnia suveranului ridică discuții în contradictoriu sub aspectul rolului personalităților în viața popoarelor și a țărilor în momentele cruciale ale istoriei lor. Se discută nu pentru a-i acoperi mormântul cu imprecații inutile, ci pentru învățăminte utile din complexa ei moștenire.

În debutul toamnei anului 1940, când România Mare se dezmembra, Regele Carol al II-lea abdica în fața propriei neputințe, iar în Basarabia cedată fără niciun foc, la Chișinău, plutoanele de execuție sovietice umpleau deja gropile cu var din suburbiile Valea Morilor, Mălina Mică și Schinoasa cu miile de trupuri ale moldovenilor împușcați pentru singura lor vină că s-au născut români. Enkavediștii îi vânau, în primul rând, pe cei care au făurit Marea Unire de la 1918.

Printre cei căutați era și fostul ștabs-căpitan al armatei țariste Vasile Țanțu. În 1917 Țanțu era președinte al comitetului de organizare a Sfatului Țării basarabean. Eroul avusese însă „norocul” să se stingă între timp, în 1937. Casa lui de veci era deja în Cimitirul Central din Chișinău, străjuită de o cruce de piatră de Cosăuți. Iscoadele bolșevice au dat de mormântul lui Țanțu, au ras cu dalta inscripția de pe ea, pentru a-l da uitării, și nu s-au mulțumit cu atât. Ele au vrut să radă chiar și ADN-ul moștenitor al celui căutat. Au continuat să caute în lung și în lat și au dat de urma a doi feciori ai lui Țanțu. Martirii Petru și Pavel – ce coincidență! –, în vârstă de 28 și 30 de ani, au fost executați în ritualul bolșevic bine cunoscut: cu gloanțe de revolver trase în ceafă.

Nu se știe dacă regele putea evita această tragedie dacă la 28 iunie 1940 lua decizia să se opună ultimatumului bolșevic și să apere Basarabia și Bucovina de Nord de invazia sovieticilor. Prea inegale erau forțele și prea singură era pe lume România. Cunoaștem însă ce a putut evita tatăl lui Carol al II-lea, Regele Întregitor Ferdinand, în altă secvență istorică a Golgotei românești. Decizia luată de Ferdinand I în august 1916, contra firii lui germane, de a intra în război împotriva Puterilor Centrale, de partea Antantei, a evitat un carnagiu fratricid de mari proporții.

În 1914, atunci când Rusia a intrat în război, regimul țarist a mobilizat aproape toată populația bărbătească a Basarabiei între 19 și 48 de ani. În armata țaristă efectivul basarabean trecea de 300.000 de ofițeri, subofițeri și soldați. Era în tradiția monarhiei ruse să arunce în războaie carnea de tun a minorităților din imperiu. Același Vasile Țanțu, de exemplu, a fost mobilizat de autoritățile țariste în 1915, la vârsta de 33 de ani, în pofida faptului că avea în îngrijire la acel moment patru copii minori. În 1916 100.000 dintre soldații basarabeni erau deja concentrați nemijlocit pe frontul român. Pe front, basarabenii luptau alături de frații lor români împotriva unui dușman comun. Ar fi fost un dezastru aflarea fraților pe fronturi opuse, situație care n-a putut fi evitată de transilvănenii aflați sub ocupație austro-ungară.