Ion Hadârcă

Bună dimineața!

Mulțumesc, stimată doamnă președinte al ședinței.

## Stimați colegi,

Doamnelor și domnilor,

Declarația mea politică de astăzi are titlul „Marea lecție a Marii Uniri”.

Acest mesaj a fost pregătit pentru ședința solemnă a Parlamentului României consacrată Centenarului Marii Uniri, din 28 noiembrie curent, ședință la care am fi dorit ca și vocea Basarabiei și Bucovinei înstrăinate să fie auzită. N-a fost să fie. În paranteză fie spus, nu oricine s-ar părea că are loc la masa boierilor. Deocamdată.

Și totuși iată-ne, slavă Domnului, ajunși cu toții pe culmea veacului împlinit al unuia dintre cele mai importante evenimente ale istoriei noastre milenare. Unirea cea Mare de la 1918 a însemnat desăvârșirea visului de veacuri al înaintașilor de a vedea adunate împreună toate pământurile și tot neamul românesc. Acum 100 de ani acest vis s-a realizat în forma României Mari, a statului național al erei moderne. Basarabia și Bucovina voievodale și-au dat mâna cu Dobrogea, Banatul, Ardealul și Maramureșul, întregind și rotunjind într-o mare horă românească, precum Sanctuarul Dacic, mirifica Românie dodoloață. Să nu uităm însă că România anului 1918 s-a născut și din înfruntarea a trei imperii, care-și întinseseră tentaculele peste pământurile noastre, tinzând, la vreme prielnică lor, să ne ia chiar inima.

Ar trebui să ne declarăm fericiți că anume generației noastre i-a căzut norocul să facă bilanțul primului centenar al acestor istorice împliniri. De aici și responsabilitatea ca acest bilanț festiv, generat de inimile noastre fierbinți, să fie făcut și cu minte rece. Am da dovada maturității dacă pe reversul evenimentului am desluși marea lecție de învățat.

O spun cu bucuria, dar și cu tristețea unui reprezentant al Basarabiei, prima provincie care, la 27 martie 1918, a pus începutul fulminantului urcuș spre întregire națională, dar și prima care, în anul fatidic 1940, a fost smulsă prin ultimatum și agresiune. Sunt bucuros pentru faptul că pământenii mei de pe meleagurile bălțene, Pantelimon Halippa, Anton Crihan, Vasile Gafencu, tatăl lui Valeriu Gafencu, martirul închisorilor românești, ca toți cei 86 de membri ai Sfatului Țării care au votat actul Unirii, au avut tărie de caracter și curaj să readucă Basarabia acasă.

Sunt trist pentru că majoritatea unioniștilor au trebuit să plătească cu viața pentru această faptă, iar noi, urmașii lor, să trecem prin martirajul a aproape 50 de ani de tiranie comunistă instaurată de tancurile sovietice. Peste 1.200.000 de basarabeni au fost căsăpiți de această năpastă chiar în primii 10 ani de ocupație. Întreaga mașinărie bolșevică de exterminare începe a fi descoperită abia acum în tot ansamblul ei diabolic, dar buneii și părinții noștri au cunoscut-o pe pielea lor. Ei au căzut secerați de plutoanele NKVD-ului, de foametea inventată de sovietici ca metodă de exterminare a țărănimii, au murit sau au înfruntat cele mai inumane torturi în lagărele de exterminare ale Gulagului.