Aurelian Mihai

Bună dimineața, stimată doamnă președinte de ședință! Bună dimineața, stimate colege, stimați colegi! „În momentul în care vei primi această scrisoare să știi că eu am încetat a mai exista”

Încheierea victorioasă a războiului pentru independența de stat a României are cu siguranță o însemnătate deosebită pentru istoria poporului român, curmând astfel continuitatea dominației otomane.

Nu puțini au fost cei care, în nebunia și setea lor de putere, au devastat, au jefuit neîncetat și au mutilat teritoriile locuite de români. Memorabilul act al Unirii Principatelor din 1859, proclamarea independenței și consacrarea ei pe câmpul de luptă au fost urmate de recunoașterea internațională, înlăturând astfel orice fel de legături de subordonare față de Înalta Poartă, punând astfel capăt asupririi străine.

Independența de stat a condus la înlocuirea statutului de autonomie cu acela al suveranității depline, oferind posibilitatea să decidem de sine stătător asupra politicii interne și externe. Totodată, și după sute de ani de la finalul domniei lui Mircea cel Bătrân, a fost stabilită autoritatea asupra Dobrogei, în ciuda pierderii prin faptul că „prietenii” de la Răsărit au încorporat cele trei județe din sudul Basarabiei, Cahul, Bolgrad și Ismail, teritorii restituite Moldovei încă din 1856. Mă întreb cât de departe ar fi ajuns și câți dintre soldații ruși s-ar mai fi întors în patria lor fără efortul armatei și al poporului român în acel război ruso-turc?

Vorbind despre eroii acelor zile, maiorul Gheorghe Șonțu cade în fruntea dorobanților săi pe drumul spre redută, urmat de căpitanul Leon Cracalia și locotenentul Chivu Stănescu, dar atacul continuă însă, iar căpitanul Nicolae Valter Mărăcineanu reușește să ajungă alături de infanteriști și cu dorobanții lui Șonțu până la parapetul redutei, unde reușește să înfigă în pământ fanionul batalionului, neștiind că secunde după aceea avea să i se curme firul vieții.

Ziarul „Dorobanțul” sublinia la rândul său: „Maiorul Șonțu stropi cu sângele său pământul roditor al gloriei. Memoria lui va fi scumpă tuturor celor care iubesc libertatea, dreptatea și curajul. Căpitanul Valter Mărăcineanu fu între cei dintâi care puseseră piciorul pe redută. Cu stindardul în mână, până în ultimul moment, el îmbărbătă pe bravii săi și până în ultimul moment fu exemplu al devotamentului, căzând unde datoria o cere... și pe lângă aceștia câți alții!.”

Ce moarte mai frumoasă pentru un erou decât să moară pentru patrie, pentru neamul său pe câmpul de luptă, ce vis mai bărbătesc există pentru un român decât să aibă sentimentul și certitudinea că viața lui nu a fost în zadar, că sângele său a contribuit colosal pentru generații și generații de urmași!

Au trecut 138 de ani de la proclamarea independenței de stat a României, dar cine își mai amintește de ei, de dorobanți, de Peneș Curcanul, de armata română construită din oameni cu un moral extraordinar, de susținerea de populație a idealului independenței, de o clasă politică dedicată sută la sută poporului, de obiectivele politice clare în interesul națiunii?